Rubén Dario, Pasărea Albastră

(azul volatil)
no copyright infringement intended

París es teatro divertido y terrible...


Parisul este un spectacol minunat şi teribil. Printre cei ce-şi duceau zilele la cafeneaua Plombier - toţi bărbaţi de ispravă - pictori, sculptori, poeţi - toţi căutând eternii lauri - niciunul nu era mai iubit decât bietul Garcin, aproape mereu trist, băutor neobosit de absint, visător nciodată beat, şi, ca orice boem pur sânge, fin improvizator.

***

În salonul acela delabrat în care ne întâlneam să omorâm tristeţea, ipsosul de pe pereţi păstra, printre eboşe şi mâzgăleli de-ale noastre, versuri, întregi poeme, compuse acolo şi scrise cu creta, ale dragii noastre Păsări Albastre.

***

Pasărea Albastră era bietul Garcin. Ştiţi pentru ce îi spuneam astfel? Că noi îl botezaserăm.

***

Nu din capriciu. Acest excelent bărbat era un cavaler al vinului trist, un caballero del vino triste. Şi când râdeam de glumele noastre de parcă ne luase strechea, şi îl întrebam pentru ce rămânea singur trist, cu ochii pironiţi în tavan, ne spunea cu un zâmbet amar: Prieteni, vreau să ştiţi că o pasăre albastră îmi locuieşte în creier, o simt ...

***

Se întâmpla să-i placă uneori să meargă la ţară, pe la începutul primăverii. Aerul proaspăt al pădurii îi făcea bine la plămâni, după cum ne spunea.

Se întorcea aducând buchete de violete, şi câte un caiet gros de madrigale, pe care le scrisese în foşnetul frunzelor, sub cerul acela fără margini şi fără nori.

Violetele erau pentru Nini, vecina lui, o fată proaspătă şi roşie în obraji, care avea ochii cei mai albaştri din lume.

Versurile erau pentru noi. Le citeam şi îl lăudam. Avea geniu, iar odată şi odată avea să strălucească. Avea să îi vină vremea să fie cunoscut, precum merita. Pasărea Albastră avea să zboare înspre înalt.

***



Principiile lui Garcin:

Dintre flori, campanulele.

Dintre pietrele preţioase, safirul. Dintre imensităţi, cerul şi dragostea; adică pupilele ochilor lui Nini.

Şi spunea des: cred că întotdeauna este preferabilă nevroza imbecilităţii.

***

Uneori era mai trist chiar decât de obicei.

O pornea pe câte un bulevard, privea indiferent trăsurile luxoase, domnii eleganţi, femeile frumoase. Zâmbea către vitrina vreunui magazin de bijuterii. Dar când ajungea în faţa unei librării, privea lacom rafturile de cărţi, ediţiile luxoase îi trezeau gelozia, îşi pleca fruntea, parcă îngropându-şi ochii în ele. Fugea apoi spre cafenea să ne caute, exaltat, aproape plângând, cerea un pahar de absint şi ne spunea, da, în mintea mea o Pasăre Albastră stă prizonieră şi-şi doreşte libertatea.

***

Au fost câţiva care credeau că îşi pierduse minţile.

Un psihiatru care auzise despre Garcin, îl clasificase fără greş: un caz cu totul special de monomanie. Nu exista nici o umbră de îndoială.

Asta era: nenorocitul de Garcin era nebun.

Într-o zi a primit o scrisoare dela taică-său, un bătrân negustor de pânzeturi pe undeva prin Normandia. Scria, mai mult sau mai puţin, aşa:

Am auzit de aiurelile tale de la Paris. Dacă rămâi acolo, nu îţi mai trimit nici un ban. Vino acasă, ia-ţi cărţile din magazie, iar după ce o să le dai foc, cărţilor şi caietelor cu toate prostiile tale, o să încep să îţi dau bani din nou.

Scrisoarea a fost citită la Café Plombier.

- Şi-o să pleci? ¿Y te irás?

- N-o să pleci? ¿No te irás?

- Accepti? ¿Aceptas?

- Nu accepti? ¿Desdeñas?

Bravo Garcin! A rupt scrisoarea în bucăţi, şi pe loc a compus o catrenă, dacă mi-o amintesc bine, suna astfel:

Aşa e! voi fi mereu un prostănac,
Pe care îl aplauzi şi de care faci haz,
Atât timp cât în capul meu,
Locuieşte Pasărea Albastră.

***

De atunci parcă îşi schimbase felul. Devenise vorbăreţ, ai fi zis că se cufundase în veselie, îşi cumpără o redingotă şi începu un poem nou, în terţete, intitulat, cum altfel, Pasărea Albastră.

Şi în fiecare seară citeam versurile noi din poem. Erau măreţe, sublime, nebuneşti.

Vorbea despre un cer superb, şi despre un peisaj de ţară proaspăt, ca şi când ar fi ţâşnit dintr-o pânză de Corot, feţe de copii amestecate printre florile câmpului, ochii lui Nini, umezi şi mari; şi, peste toate acestea, bunul Dumnezeu trimiţându-ne în zbor o Pasăre Albastră, care nu mai ştia nici ea cum şi când se cuibărise în mintea lui Garcin, unde stătea prizonieră. Când pasărea începea să cânte, versurile căpătau lumina trandafirului. Când pasărea voia să zboare, îşi deschidea aripile şi se lovea de pereţii creierului, ochii ţintă către cer, fruntea încreţită, în faţa sa un pahar de absint cu puţină apă, o ţigară între degete.

Acesta era poemul.

Într-o seară a venit râzând mult, şi, în acelaşi timp, foarte trist.

***

Frumoasa vecină fusese condusă la cimitir.

Am veşti noi! Ultimul cânt al poemului!

A venit primăvara, şi Nini a plecat. Violetele vor rămâne de acum pe câmp, la ţară. Urmează epilogul poemului. Editorul nici măcar nu a vrut să se uite peste versuri. Voi va trebui să le răspândiţi, repede. Timpul nu mai poate aştepta. Epilogul se cheamă Cum îşi ia zborul Pasărea Albastră spre albastrul cer.

***

Primăvara este acum stăpână. Copacii în floare, nori trandafirii în zori şi la înserat, un aer blând care mişcă frunzele şi face ca panglicile pălăriilor de paie să se lovească una de alta cu un zgomot special. Garcin nu a mai plecat la ţară.

Iată-l, îmbrăcat în haine noi, la Café Plombier, cafeneaua noastră dragă, este palid, şi zâmbeşte trist.

Prieteni, o îmbrăţişare! Îmbrăţişaţi-mă toţi, cu putere, din toată inima, din tot sufletul. Pasărea Albastră şi-a luat zborul.

Şi sărmanul Garcin plângea, noi l-am îmbrăţişat, toţi, ne-am strâns mâinile cu putere, şi a plecat.

Ne-am zis toţi, da, fiul rătăcitor se întoarce la tatăl său, bătrânul normand. Îl va ajuta în prăvălie. Adio, Muze, adio, vă mulţumesc pentru tot ce a fost! Hei! Să bem pentru Garcin!

Palizi, speriaţi, a doua zi de dimineaţă eram toţi în camera lui. Era în pat, cu cearşafurile pline de sânge, ţeasta găurită de un glonte, creierii împrăştiati pe pernă. Ce oribil!

Când, după primul şoc, am putut să începem să îl priveghem, am văzut că în mână ţinea foile cu poemul lui. Pe ultima pagină, Azi, în plină primăvară, am deschis poarta cuştii sărmanei Păsări Albastre.

***

Ah, câţi oare nu ne purtăm închisă în colivia creierului pasărea noastră!



(Rubén Darío)