Updates, Live

Tuesday, March 06, 2012

Povestea unui dans

Votre âme est un paysage choisi
Que vont charmant masques et bergamasques
Verlaine



Bergamo invaluit in ceata
no copyright infringement intended
(http://www.italianvisits.com/lombardia/bergamo/index.htm)


(click here for the English version)

Care ar putea fi legatura intre un oras din Lombardia, un manuscris aflat la Edinburgh, o piesa shakespeariana, un capriciu pentru orga publicat in 1635 la Venetia, un pictor francez apartinand rococo-ului, o poezie de Verlaine, facand parte din volumul Fêtes galantes, si doua suite muzicale create pe la sfarsitul veacului al nouasprezecelea / zorii celui de-al douazecilea?

Legatura exista si toate aceste locuri atat de departate unul de celalalt, si opere de arta atat de distantate in timp, cu creatorii si interpretii lor, toate acestea alcatuiesc povestea unui dans.

Sa incepem cu orasul lombardian: este Bergamo, la poalele Alpilor. Are o traditie muzicala respectabila (Monteverdi, Tarquinio Merula, Locatelli, Donizetti, printre altii, fie s-au nascut la Bergamo, fie au lucrat acolo). Orasul si-a dat numele unui dans, Bergamasca: un dans taranesc, necioplit si stangaci, oricum ciudat, cum le merge buhul de altfel si oamenilor de prin partea locului.

Ei bine, de fapt in spatele unui asemenea renume se ascunde o oarecare subtillitate, fiind vorba mai curand de ceea ce este la vedere, ascunzand un soi de umor auto-peiorativ, si, asa cum se intampla intotdeauna, cineva face pe prostul cu intentia de a te prosti pe tine. Oricum, atunci cand italienii vor sa faca bufonerii, una din cai este sa foloseasca jargonul din Bergamo. Asta este.

Bergamasca era cunoscuta si in alte parti, foarte departe de locul ei de obarsie: in Franta o numeau Les Bouffons, sau Les Mattachins; in Spania o stiau de Matachíns; cat despre Italia (in afara de Bergamo bine inteles), numele ii era Mattacino, sau Mattacinata. Din Spania acesti Matachíns au traversat pana la urma Atlanticul, si s-au oprit taman in Mexic.

Daca termenul frantuzesc de bouffon nu cere explicatii, cel de matachin are o etimologie mai complicata. S-ar putea sa vina din acele matinees venetiene (cu bufoni care se produceau in fata spectatorilor); s-ar putea insa sa denumeasca acele echipe de actori ambulanti care treaceau din targ in targ si dadeau mici reprezentatii folclorice cu subiecte biblice (eu cred ca prima ipoteza este corecta, si ca Matachínii din Spania si-au imprumutat numele din Italia / Franta; ca si Mattacinii italieni, purtau masti si erau cumva in mod implicit auto-ironici).





Am gasit in The Musical Times (cartea poate fi citita pe web: http://books.google.com/books?id=5o0PAAAAYAAJ&pg=PA491&dq=bergamesca&hl=en&ei=s_HcTfbQD5GisQPA9OmhBw&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=3&ved=0CDIQ6AEwAg#v=onepage&q=bergamesca&f=false) o informatie interesanta: venerabila Biblioteca a Avocatilor din Edinburgh poseda un manuscris de pe la 1600, cu o piesa muzicala pentru lauta. Piesa se numeste The Buffens (ceea ce este evident o alterare a termenului de Buffoons, sau Bouffons). Melodia este aceeasi cu Bergamasca.

Dansul era asadar foarte cunoscut, asa ca nu e deloc de mirare ca e pomenit intr-o replica dintr-una din vestitele comedii scrise de Shakespeare, Visul unei nopti de vara (versul 360, cel putin dupa cum ne spune Wikipedia): Bottom il invita pe Ducele Theseus sa fie spectator la o Bergomaska.

Scena din Visul unei nopti de vara
gravura, 1796
autori: Henri Fuseli (artist), John Peter (gravor)
source: Library of Congress
no copyright infringement intended
(http://en.wikipedia.org/wiki/File:Midsummer_Night%27s_Dream_Henry_Fuseli2.jpg)


Trei compozitori au fost atrasi de Bergamasca: un preclasic, Girolamo Frescobaldi, ceilalti doi mult mai apropiati de vremea noastra, Gabriel Fauré si Claude Debussy.

Am ascultat prima oara Bergamasca lui Frescobaldi cantata de Parintele Iosif Gerstenengst, organistul Catedralei Sf. Iosif din Bucuresti: unul din cei mai mari organisti ai Romaniei. Imi placea sa ma duc la catedrala mai ales serile. Cateodata dupa Liturghie, Parintele Gerstenengst canta la orga pentru placerea lui. Era divin.

L-am asteptat odata pe Parintele sa iasa din catedrala, ca sa-l intreb ceva: aveam un disc de pickup cu el interpretand Toccata in Re de Pachelbel, si voiam sa stiu daca era Re major ori minor. Intrebarea era desigur ciudata (spun doar atat ca sa fiu ingaduitor cu mine), dar eram amorezat de muzica de orga (si de fapt pe disc erau amandoua piesele, Bergamasca si Toccata). Mi-a explicat rabdator ca Toccata lui Pachelbel fusese compusa inainte de a fi aparut gama bine temperata (nu ca as fi inteles foarte mult, dar asta ar fi o alta istorie). M-a intrebat apoi daca nu mi-ar face placere sa vin odata langa orga, sa il vad cantand. Am fost prea timid ca sa onorez invitatia.

Inainte de 1959 Parintele Gerstenengst fusese parohul bisericii catolice din Resita. Am fost acolo de mai multe ori in anii optzeci si nouazeci, si am vizitat biserica catolica. Slujea acum un preot tanar, entuziast si inimos. Am fost odata cu niste prieteni, si preotul ne-a invitat in casa parohiala. Am stat sa conversam intr-un salon mare, avand un pian cu coada in fata unei biblioteci impresionante. Priveam pianul cu emotie: odata de mult, degetele Parintelui Gerstenengst ii atinsesera clapele.

Bergamasca lui Frescobaldi este o lucrare de mare maiestrie: compozitorul a reusit sa redea acea neslefuire, acea stangacie a dansului, ceea ce nu era simplu deloc. Multa maiestrie este necesara si pentru a o canta, iar Frescobaldi a avertizat: Chi questa Bergamasca sonarà, non poco imparerà! Ca sa canti Bergamasca iti trebuie mult studiu!

Sa canti lucrarea aceasta este o bucurie rezervata numai pentru the happy few, iar Parintele Gerstenengst a fost unul dintre ei.




Bergamasca lui Frescobaldi face parte din Fiori Musicali, ceea ce pare nitel curios: un dans secular inclus intr-o colectie de muzica liturgica, alaturi de trei mise solemne! Cel putin Bergamasca nu a ramas acolo singura: ii tine tovarasie o alta melodie seculara (Girolmeta) - doua capricii asezate langa Missa della Domenica, Missa degli Apostoli si Missa della Madonna.

Colectia a fost publicata in 1635 la Venetia. Frescobaldi era pe vremea aceea organist la Bazilica St. Petru, la Roma; cele trei mise ii fusesera comandate pentru o biserica venetiana (Bazilica San Marco, dupa unii cercetatori ai operei lui).



Manuscrisul din Edinburgh, Shakespeare, Frescobaldi: istoria stie de Bergamasca de pe vremea Renasterii Tarzii / Barocului Timpuriu. Bine inteles ca dansul asta are inceputuri mult mai vechi: regiunea aceea era locuita inca din vremea perioadei Celtice.

Si povestea si-a vazut de drum mai departe: veacul al optspreacelea a fost perioada rococo-ului, cand aristocratii au descoperit farmecul imitarii vietii taranesti pe o nota idilica. Era vremea Commediei dell'Arte si a Serbarilor Galante, iar petrecerile in aer liber cu oameni costumati in cele mai nostime feluri si purtand masti cat mai caraghioase erau foarte prizate. Dansuri ca Bergamasca au trait o noua glorie, petrecaretii acelui veac fiind interesati de bufonerii si de bufoni, de masti si de masti din Bergamo.

Si acum, daca am ajuns la Serbarile Galante, e timpul sa vorbim despre Antoine Watteau. Lucrarile lui sunt un prilej extrem de bun pentru a pune in evidenta diferentele dintre rococo si barocul dinaintea lui: grandoarea barocului (poate mai bine zis constiinta propriei grandori) a ramas in noua perioada, imbibata insa de ceva usor subversiv. Putem sa ne gandim si la smecheria rautacioasa ascunsa in barocul rustic al Bergamascai, totusi rococo-ul era alt soi de jivina, ca sa zic asa: placerea, un pic perversa, de a te juca de-a ciobanasii si tarancutele in timp ce ramaneai aristocrat. Era si o tristete acolo, ascunsa sub bucuria manifesta de viata; tristete ce arata a nostalgie, in timp ce era de fapt opusul ei; un presentiment ca toate acestea se vor termina in curand, ceva teribil va veni, maturand totul si schimband tesatura sociala pentru totdeauna. Si sfarsitul a venit, asa cum o stim, cu Revolutia Franceza, care intr-adevar a maturat tot si toate.

De fapt intregul baroc a avut presentimentul unui sfarsit ce avea sa vie - am citit odata un eseu foarte interesant al lui Costin Cazaban - odata cu Copernic si Galileu, cu Columb, cu Luther, sistemul de valori de pana atunci incepea sa simta ca sfarsitul era aproape, iar reactia sistemului a fost sa isi puna mantia solemnitatii baroce, ca un scut: un scut care pana la urma avea sa se dovedeasca fara de folos. Dar asta este de acum alta poveste.

Hai sa ne intoarcem insa un pic la Watteau: iata un desen facut de el; maiestria lui in a folosi rosul, negrul si albul, cele trei creioane, les trois crayons, este fara pereche.


Watteau, Boucher, Chardin, Fragonard: am ajuns sa vad cateva opere de-ale lor foarte tarziu, aveam de acum aproape saizeci de ani. Nu voi uita bucuria pe care o prietena de-a mea a avut-o in fata unui Boucher, vizitam amandoi Meropolitanul, si fata ei a fost deodata strabatuta de o lumina speciala; pentru mine rococo-ul se lega insa de experientele mele proprii, de hoinarelile de-a lungul si de-a latul spatiului cultural al Mitteleuropei, si n-as aminti aici de nici unul dintre locurile pe unde am trecut, ar fi o rusine sa le trec sub tacere pe oricare din celelalte: rococo-ul Europei Centrale este pervaziv.

Iar povestea dansului si-a vazut de drum mai departe. In ultimele decenii ale veacului al nouasprezecelea i-a venit lui Verlaine randul sa descopere alte potentialitati in Bergamasca. Viziunea era de data aceasta diferita; pentru el ciudateniile dansului erau mai degraba o dorinta ascunsa de evadare din temnita normalitatii, inspre taramul viselor (si nostalgia de a nu putea sa atinga acel taram): poemul sau, Clair de Lune - un vers imagineaza charmant masques et bergamasques ... un alt vers urmeaza, tristes sous leurs déguisements fantasques.

Votre âme est un paysage choisi
Que vont charmant masques et bergamasques
Jouant du luth et dansant et quasi
Tristes sous leurs déguisements fantasques.
Tout en chantant sur le mode mineur
L'amour vainqueur et la vie opportune
Ils n'ont pas l'air de croire à leur bonheur
Et leur chanson se mêle au clair de lune,
Au calme clair de lune triste et beau,
Qui fait rêver les oiseaux dans les arbres
Et sangloter d'extase les jets d'eau,
Les grands jets d'eau sveltes parmi les marbres.


Judit Ekhard, desen inspirat de poemul lui Verlaine
no copyright infringement intended
(http://www.spirales-webdesign.net/pages_artistes/ekhard_page_e.php)


Clair de Lune al lui Verlaine face parte din volumul sau Fêtes galantes, publicat in 1869. De-ar fi sa il vedem ca o etapa in istoria Bergamascai, ar trebui sa fim extrem de precauti, caci relatia dintre dans si poem este mediata de universul rococo-ului: acele bergamasques amintite de Verlaine sunt din Serbarile galante imaginate de Watteau in picturile sale; Bergamo si Frescobaldi sunt undeva departe.

Asa incat a vorbi despre potentialitatile descoperite de Verlaine in dansul din orasul aflat in nordul Italiei are de fapt putin de-a face cu dansul insusi: este vorba de fapt de farmecul simtit de poet imaginandu-si felul in care oamenii din epoca Serbarilor galante si-i vor fi imaginat la randul lor pe dansatorii si bufonii Italiei veacului al saptesprezecelea.

Ar fi interesant in momentul acesta sa incercam o comparatie intre doi compozitori care au gasit inspiratie in poezia lui Verlaine si au creat suite bergamasce, ca sa vedem care dintre ei a mers mai aproape de spiritul dansului original: Gabriel Fauré si Claude Debussy. Fiecare a creat o Clair de Lune, inspirata de poemul lui Verlaine, fiecare a continuat compunand o intreaga suita, spre a reda spiritul intregii colectii de versuri, Fêtes galantes.





Clair de Lune al lui Gabriel Fauré a fost compusa in 1887, pentru voce si pian (the quintessential French mélodie, avea sa scrie Graham Johnson in a sa Gabriel Fauré - The Songs and Their Poets). Suita, Masques et bergamasques, va veni mult mai tarziu: a fost conceputa mai intai ca muzica incidentala, pentru un divertisment (pe un scenariu de René Fauchois, cu o actiune din perioada Rococo-ului: membrii unei trupe de commedia del'arte spionand zburdalniciile amoroase ale spectatorilor lor - care spectatori erau bine inteles aristocrati).




Initial Masques et bergamasques avea sase sectiuni (inclusiv Claire de Lune); acum este interpretata ca o suita orchestrala autonoma, cu numai patru sectiuni: Ouverture, Menuet, Gavotte si Pastorale. Am ascultat-o de mai multe ori; imi place foarte mult fragmentul in care melodia Menuetului trece intr-un fel de basso ostinato.







Suita lui Fauré este in intregime Verlaine si Watteau; pornind dela poezia lui Verlaine, redand-o in limbajul muzicii, tintind sa recreeze o epoca pe care o exprimasera picturile lui Watteau.

Cat despre Debussy, si el a pornit dela Verlaine, fiind insa interesat si sa capteze ceva din spiritul original al Bergamascai. Acele neslefuiri, acele stangacii si ciudatenii ale dansului s-au regasit in disonantele Suitei bergamasce: baroc timpuriu oglindit de cutezante moderniste.





Cand Debussy a compus a sa Claire de Lune in 1890, titlul era altul (Promenade sentimentale); inspiratia venea din alt poem de Verlaine (din primul sau volum, Poèmes saturniens, ciclul Paysages tristes). Intreaga Suite bergamasque a fost creata in 1890; Debussy a continuat insa sa lucreze la ea inca cincisprezece ani. In 1905 Pavana devenise Passepied, iar Promenade sentimentale se schimbase in Claire de Lune, una din cele mai frumoase pagini ale literaturii pentru pian.



Sviatoslav Richter interpretand Debussy, Suite Bergamasque
1. Prélude
2. Menuet
(video by truecrypt)





Sviatoslav Richter interpretand Debussy, Suite Bergamasque
3. Clair de lune
4. Passepied
(video by truecrypt)


Si povestea dansului isi vede de drumul ei, mai departe...



Labels: ,

posted by Pierre Radulescu at 4:14 AM

0 Comments:

Post a Comment

<< Home