Meandre, un film de Mircea Săucan

Rivers in the Midwest, Pecatonica meanders
(http://geoscience.wisc.edu/~maher/air/air12.htm)
no copyright infringement intended

(click here for the English version)

Cand am vazut prima oara Meandre aveam putin peste douazeci de ani. Eram student, eram pasionat de cinematografia poloneza si de cea ceheasca, Wajda, Kawalerowicz, si Forman erau referintele mele absolute. In perioada aceea am vazut Cenusa si Diamant, Maica Ioana a Ingerilor, si Iubirile unei Blonde. Cutitul in Apa al lui Polanski aveam sa il vad mai tarziu, insa mi-l povestise un prieten. Stiam de Noul Val francez, fara sa fi avut insa posibilitatea sa vad vreun film. Doar doua filme de Resnais, Anul Trecut la Marienbad si Hiroshima mon Amour, pe care le-am vazut la Casa de Cultura a Studentilor, insa nu fusesera prezentate in cele mai bune conditii, sau poate fusesem eu obosit si nu putusen sa fiu atent. Ironie a sortii, pentru ca de fapt Meandre al lui Săucan cu filmele lui Resnais ar putea fi pus in relatie.

In 1967 vizitasem Praga si atmosfera de acolo m-a entuziasmat. Primava anului urmator plutea in aer, evident ca nu banuiam ce avea sa urmeze, dar ceva se simtea, ceva nelamurit, dar cuceritor pentru un tanar inca avand viitorul in fata, si crezand cu forta varstei ca idealurile pot fi implinite. Sigur, Praga are un amestec de modernism si rafinament dat de o mie de ani de istorie, avangarda interbelica fusese acolo extrem de puternica, si vietuise foarte bine intre romanic, gotic, baroc, Art Nouveau, iar acum venea rebeliunea spirituala a tinerilor, se sprijinea pe tot rafinamentul asta, si mergea mai departe, impingea spre primavara ce avea sa urmeze. Si se simtea.

Intors la Bucuresti, cu sufletul plin de Praga si de spiritul tineretului praghez, cautam aici pe malul Dambovitei sa descopar similitudini, si aici era o perioada de deschidere, pe care un tanar entuziast o putea vedea cu ochii mariti, puteam crede ca lucrurile se vor schimba treptat si aici inspre bine, inspre normalitate, inspre acceptarea acelui ideal difuz si rebel care ma entuziasmase la Praga.

Despre Meandre am citit mai intai in Contemporanul. Il cumparam in fiecare vineri cand aparea si il citeam cu sfintenie. Romania Literara inca nu aparuse, cred. Chiar imi amintesc acum ca odata, aflat la mare, am cunoscut un ziarist care mi-a spus ca scria la un jurnal foarte cunoscut printre tineri. Contemporanul? am intrebat eu cu entuziasm. Omul s-a uitat la mine uimit, Nu baiatule, Sportul Popular.

Hai insa sa nu ma las furat de prea multe divagatii.

Cronica filmului Meandre era extraordinara si ocupa o pagina intreaga. Am fost imediat entuziasmat si m-am dus sa vad filmul. Juca intr-un singur cinematograf bucurestean (dupa cum si cronica ii aparuse doar in Contemporanul). Un cinematograf dedicat filmelor de arta, cu public intotdeauna foarte redus. Cinematograful Union, aflat in blocul rosu de pe strada Ion Câmpineanu, chiar in spatele locului unde fusese odata Teatrul National. Un cinematograf care, curios, avea sa supravietuiasca pana in ziua de azi, dupa ce aproape toate cinematografele bucurestene au disparut.

Mi-am luat bilet si am intrat in sala. Era pe jumatate goala. Pana la sfarsitul vizionarii, sala ramasese doar un sfert ocupata. Am revenit, cred ca inca de doua sau trei ori. Aceeasi sala pe jumatate goala, ramanand pana la sfarsitul vizionarii doar un sfert plina.

Ce e interesant, oamenii aceia care paraseau sala, erau de fapt amatori de filme de arta, stiau ca vin la un film care nu avea cum sa fie de succes comercial, erau deci pregatiti. Ei bine, dificultatea extrema a filmului ii descuraja tocmai pe ei, amatorii de astfel de filme cu totul speciale.

Tin minte ca intr-una din dati, un spectator asezat aproape de mine, i-a zis sotiei lui, draga, uite aici nu mai inteleg nimic, brusc o scena cu doi oameni era urmata de o scena in care o herghelie de cai irumpea vijelios intr-o cavalacada. Iar vecinul meu de sala care i se plansese sotiei, era de fapt consternat, era ca si cand regizorul l-ar fi pacalit. El venise sa vada filmul, sa il inteleaga, sa il admire. Si nu se putea! Era in vorbele lui ceva ce as numi stupoare. Dupa vreo cinci minute cei doi au parasit sala.

Cum zic, l-am vazut atunci de vreo cateva ori, si a ramas in sufletul meu. Am asteptat sa vad si alte filme de Săucan, a fost dupa cativa ani O suta de lei, apoi nu am mai auzit nimic. Intre timp perioada de deschidere s-a terminat si tara noastra a intrat accelerat intr-un regim din ce in ce mai dur. Nu am mai auzit nimic de Saucan, dar imi era clar ca locul lui nu mai era aici. Dupa 1990 am citit despre el din nou, si am aflat astfel intreaga lui biografie.

Am revazut filmul acum vreo doua seri, pe youTube (pus acolo de un excelent om de film, Marian Sorin Rădulescu, autorul a doua carti de eseuri care trebuie neaparat citite, amandoua avand un titlu care incepe cu un cuvant superb, Pseudokinematikos).

Aveam un pic peste douazeci de ani, am acum aproape saptezeci. Aveam in fata mea un viitor pe care il populam entuziast cu idealurile mele, am in fata mea un trecut in care am avut si zile mai bune, si zile mai rele.

Apetenta pentru arta curajoasa moderna mi-am pastrat-o insa, si intre timp am vazut multe filme si multe muzee, asa ca daca atunci aveam in primul rand entuziasm si ravna, acum cred ca am niste argumente, pot sa fac niste comparatii si pot sa judec bazat pe o experienta.

Mi-a placut filmul, din nou, si desigur ca trebuie sa il revad. Pentru ca, asemenea multor opere de arta moderne, este necesar un efort, nu e ceva ce se da de-a gata. Dar chiar si la o prima vizionare, e un film care curge frumos, cu toata radicalitatea lui estetica.

L-as asemui cu unele filme care aveau sa apara mult mai tarziu. Sa zic, cu Millennium Mambo al taivanezului Hou Hsiao-Hsien, sau poate cu Elephant, al americanului Gus Van Sant. Si in general cu multe din filmele taivanezului si cele ale americanului. Asemanari insa de stil, nu de continut.

Probabil ca ati vazut Good Will Hunting al lui Van Sant. Vreau sa va spuns ca are si filme foarte dificile, si unul este Elephant, iar altul este Gerry. Cer efort, cer revizionari. Iar despre Hou Hsiao-Hsien ce sa mai vorbesc? Are filme pe care iti vine sa le lasi naibii pe la jumatate, ca nu mai poti, dar care iti raman dupa aceea in tine, incet incet intri in hipnoza lor, dupa ce ai vazut filmul.

Cam asa e si Meandre. A fost discutat mult din punct de vedere politic. Toti cei care au vorbit de el nu uita sa aminteasca de faptul ca Săucan a inceput prin a fi un comunist convins, pentru ca apoi sa devina un indezirabil. Nu stiu cat e de relevant. Poate mai relevant e ca a studiat cinematografia la Moscova avandu-l si pe Eisenstein printre profesori (insa pentru scurt timp, asa ca nici asta nu e poate relevant - dar daca tot vrem sa cautam relevante, acolo la Moscova a fost coleg cu Parajanov, si destinele lor aveau sa fie in multe privinte asemanatoare). Da, a venit dela Moscova comunist si a evoluat intre timp pana a trebuit sa plece din Romania, pentru ca nu ii mai dadea nimeni voie sa faca filme. Sau poate ca el isi ramasese credincios sie insusi, fara sa se sinchiseasca de meandrele sistemului.

Insa filmul e mult mai mult decat o drama politica (si este, fara doar si poate drama politica).

Nu este deloc un film de actiune. Ceva s-a petrecut si inca se petrece, undeva in background. E un film de analiza a unor stari sufletesti, un film care urmareste niste meandre sufletesti. Exista cateva scene in film, nu multe, pentru ca fiecare scena se tot reia. Nu e respectata nici o ordine cronologica. Pur si simplu cateva scene care se tot reiau. Daca ati vazut Elephant al lui Van Sant, si acolo e la fel.

Muzica minimalista e asa. Philip Glass, sau Arvo Pärt, de exemplu. Sau John Adams. Fraze muzicale care se tot reiau. Poti foarte bine sa te ridici de pe scaun, sa te duci la frigider, sa iei de acolo un pahar cu apa si sa il bei. Nu ai pierdut nimic, pentru ca scena oricum se va relua de cateva ori.

Ca si in muzica minimalista, aceasta reluare a acelorasi fraze, te poate enerva daca tu cauti o melodie, dar este vorba de altceva, este nu melodie, ci melopee, iti patrunde pana la urma in suflet si ramane acolo, in timp te hipnotizeaza.

Sunt doi arhitecti, unul realizat, celalalt ratat, si o femeie intre ei, care are grija de amandoi si echilibreaza relatia. Sigur, arhitectul realizat (Ernest Maftei), este un ticalos care si-a inlaturat toti potentialii rivali. Fireste ca este un om bine insurubat in regimul politic. Fireste, arhitectul ratat (Mihai Paladescu, un actor dela Teatrul de Comedie care avea sa moara prematur), este o victima a primului. Pentru ca avea prea multa imaginatie a fost distrus de cel care nu avea imaginatie deloc.

Si femeia (superba Margareta Pogonat, cred ca filmul acesta a pus-o in valoare, jucase la Botosani si Ploiesti, avea apoi sa vina la Nottara in Bucuresti si avea sa mai joace in cateva filme in care a facut roluri memorabile) - ei, femeia aceasta da cheia filmului. Il iubeste pe ratat, s-a maritat cu cel realizat. Sigur ca intre ea si sot nu mai este nimic posibil. Sigur ca este atrasa nebuneste de celalalt, si isi inseala sotul. Dar nu il paraseste. Poate pentru ca isi da seama ca de fapt si sotul isi are vulnerabilitatile lui. Si poate pentru ca isi da seama ca si celalalt este doar pana la un punct victima sotului ei. Poate ca de la un punct incolo, si el este doar un inchipuit, poate ca nu are chiar atat talent cat crede, Poate ca s-a ratat si pentru ca era un pic ratat dela inceput.

Lucrurile astea nu se spun in film. Sunt cateva scene care se tot repeta, doar atat. Si tu, spectatorul din sala, ai timp sa te gandesti la ce e de fapt acolo.

Cum zic, multi vad doar aspectul politic. Eu cred ca exista nuante, nu este vorba neaparat doar de alb si negru.

Si nu este numai femeia care echilibreaza relatia. cercul se inchide si prin fiul ei (si al arhitectului ticalos): tanarul jucat de Dan Nutu (cel despre care s-a spus ca este the Romanian James Dean), indragostit de Anna Széles. Un tanar care isi judeca tatal si ar vrea sa afle mai multe ca sa il judece mai nemilos. Care este atras si el de celalat. Care este rebel, cum a fost celalalt. Incomod, cum a fost celalalt. Iar tatal lui, ticalosul, va veni la celalalt si il va ruga sa aiba grija de tanar, ca sa nu o ia razna de tot. Pentru ca el, tatal, nu mai are nici o putere asupra fiului.

Cum se va inchide cercul? Va ramane fiul un entuziast, si un rebel? Va fi si el infrant de sistem? Sau va face si el compromisuri cu sistemul? Dar ce optiuni iti putea oferi un sistem asa cum a fost comunismul? Chiar in perioada lui de deschidere in care puteai sa crezi ca lucrurile vor evolua treptat spre normalitate?

Da, este un film in primul rand politic, profund tragic. Chiar daca nu e totul in alb-negru, asa cum cred multi din cei ce l-au vazut.

Iar cenzorii au vazut in primul rand aspectul politic, si au stat pe capul lui Săucan sa schimbe finalul. Cineva mi-a spus ca Săucan a fost obligat sa schimbe finalul de trei ori pana a devenit acceptabil pentru baietii cu ochi albastri.

Si intr-adevar, arhitectul ratat primeste in film in cele din urma sarcina proiectarii unor blocuri in Bucuresti, dupa ce ani de zile fusese redus la conditia de a proiecta afise de reclama pentru iepuri de casa.

Meandre
(video by Marian Sorin Radulescu)

Un cuvant de pretuire pentru autorul scenariului, distinsul om de teatru care a fost Horia Lovinescu. Avea sa colaboreze cu Saucan si pentru urmatorul sau film, O suta de lei. Si iarasi imi vin in minte filmele lui Hou Hsiao-Hsien, si ele rod al colaborarii regizorului cu o scriitoare de exceptie, Chu Tien-Wen.