Marius Dobrin: Luca si Matei. Nea Matei.

Cei patru evanghelisti au fost trei

Evanghelisti? Nuuu... Protagonistii filmului “Cortul” poarta inselator numele de Matei, Marcu, Luca si Ion. Ion, nu Ioan, cum atragea atentia profesorul Mircea Dumitrescu (O privire critica asupra filmului romanesc, Editura ARANIA, 2005). Si continua profesorul: Onomastica de sugestie biblica sugereaza fie o traditie religioasa care nu mai poate fi perceputa, prin pervertire, tradare sau uitare, fie o capcana.

Regizorul Bogdan Cristian Dragan si-a asumat o provocare in genul Decalogului lui Kieslowski, asteptarile sunt contrariate. Sensurile sunt alunecoase. Desi totul pare deja cunoscut, familiar, fiecare pas in plus te afunda in subteranele intelesurilor, asa cum echipa de instalatori pateste in subteranele orasului. In subteranele istoriei am putea zice.
Sunt cei patru amintiti aici niste vestitori? Nu! Ei trec pe langa istorie, sunt atat de aproape de ea, o aud, ii percep chemarile, dar o ignora. Afara, deasupra, porneste furtuna aceea din 21 decembrie 1989. Concentrarea rara de tensiuni care schimba o societate din temelii se gaseste la cativa pasi dar ei o refuza. O ironizeaza, se joaca uneori cu ea dar nicio clipa nu o cauta, nicicum s-o vesteasca. Sunt ei prea supusi? Au fost deja robiti? Au dat ei Cezarului prea mult? Afara, masina militiei lanseaza ordinul: Nu parasiti coloana! Circulati organizat! Si ei chiar asta fac. Urmaresc conducta. Organizat. Ioane, tine conducta galbena, n-ai cum sa te ratacesti.

Drumul urmarind conducta este o sansa irosita. Ei nu ating pamantul fagaduintei. Au respectat regula, au gresit destinatia. Dar s-au obisnuit, nu-i mai deranjeaza asta. Maine vor face alta groapa si vor porni pe o alta conducta. E din nou o rasturnare de valori daca ne raportam aici la Mesterul Manole. Cortul lor nu mai este simbolul refugiului sfant al Vechiului Testament, este doar un adapost lumesc. In el nu mai patrunde istoria. Acolo sunt ei insisi. Abia acolo nea Matei isi deschide sufletul. Si canta. O fi iubit vreodata? Pare sa ocroteasca dragostea dintre fiica sa Maria si Ion. La intrebarea lui Marcu despre viitorii socri raspunde cinic: Ce Ion? Azi e el, maine altul.
Devine tot mai evident la Matei acest dualism. Pe de-o parte este profesionistul care isi aranjeaza instrumentele, studiaza terenul, analizeaza datele problemei, totul cu meticulozitate pana la nivel de detaliu teoretic. Pe de alta parte rabufnirile de artist, cand transforma meseria in arta, cand le comanda celor doi cum sa manuiasca tarnacopul sau pickamerul ca intr-un balet. Este el un pervertit care prin rezumarea la ‘tehnic’ indeparteaza oamenii de istorie?
La noi nu se intampla din astea. Cine sa traga? In cine sa traga? Romanul e bland.
Sau este pur si implu un intelept care se pliaza dupa cum sunt vremurile?
Al doilea ‘evanghelist’cu consistenta este Luca. Alta generatie, alt tip uman. Si el cu o profesiune tehnica bine conturata, complementar lui Matei. La el debordeaza agresivitatea, chiar daca uneori e insotita de un ras puternic. Dimineata, sosind la lucru, intra in joc cu un caine pentru ca dupa cateva miscari sa-l muste de bot. Daca Matei se inconjoara cu instrumentele de finete, Luca este omul masinilor zgomotoase. Simbolic, este responsabil cu smoala. Smoala care se varsa prevestitor pentru pacatul pe care-l va comite. Luca a fost in afara istorie si la cutremur. Lucra la pompe. Cu o gagica. Asa-i place sa se laude. Si atunci era intr-un fel de subterana, trebuia sa se ascunda cata vreme era o relatie extraconjugala. Luca il provoaca pe Ion: N-ai curaj, ma, n-ai curaj. Este omul misterios, de la primirea sa in echipa, inopinat, inlocuindu-l pe Anton, pana la relatia cu un necunoscut care-i aduce un pistol. Ce va fi folosit. El poate fi unul dintre necunoscutii care au tras in decembrie 89. Nu are nimic sfant. Provocator, insistent, il descoase mereu pe Marcu, o strapunge din priviri pe Maria. Diabolic.
Poate ca este un urmas mult mai depravat al lui Marcu. Acesta isi deapana amintirile dintr-o viata tumultoasa, amintiri pline de haz acum, spumoase. Aici s-a inserat in film filonul amuzant, jocul postmodern al actorului care a jucat in ‘Morometii’ si acum citeaza din propriul sau rol, dar din postura unui figurant, a unui cascador care s-a miscat si el prin lumea filmului, cel mai adesea in preajma altei marote a umorului neconventional: Sergiu Nicolaescu. Ceea ce este frumos e ca tot in Morometii s-au mai intalnit cei doi mari actori: Ilie Gheorghe si Victor Rebengiuc.
Marcu este emblematic pentru atitudinea de maxima adaptabilitate la constrangerile de mediu, in vederea unui profit personal adesea fara scrupuledar imbracat intr-o haina simpatica.
Cel mai aproape de inocenta este Ion. Pastrand regula complementaritatii, a imaginii negative, e firesc, doar el nu are nume chiar ‘evanghelic’. Se uita la cei mai in varsta ca el, asculta de sfaturile lor. Ar vrea sa afle ce se intampla acolo, afara, in piata. Ezita. Il doare sa vada ca Maria trezeste dorinte, crede a vedea cochetarie din partea ei, dar fondul sau bun il face sa ramana mai degraba pur. Sa-si declare iubirea. In jocul cu Maria, ispitindu-se unul pe altul cu cate un mar. Intr-o lume pervertita el nu poate supravietui. Doar Maria este sortita a intruchipa speranta. Salvarea prin feminin, eterna nastere care va schimba lumea. Vestea aceasta de care evanghelistii din cort habar nu au, e anunatata de cantecul artistilor din cladirea ambasadei. Este inainte de Craciun, colindul lor va salva onoarea pierduta a artei supusa si ea presiunii unei istorii intunecate. Vestea fugii dictatorului opreste muzica si descatuseaza nebunia de la schimbarea regilor.
De altfel filmul intreg cocheteaza cu absurdul si cu umorul. Caragiale este invocat de la primele replici, cand Domnul si Soldatul, pe o strada din Bucuresti, in dreptul unei case, au o conversatie rupta din “Caldura mare”.
-Esti de mult aici, amice?
-Doriti ceva? Ce doriti dumneavoastra?
-Esti nou, nu esti Pandele?
-Care Pandele?
...
-Deci nu esti... Pandele...de-aseara.
-Si daca sunt?
-Asa. Fii atent soldat! Vin aia cu groapa, cu cortul. O sa sparga asfaltul. Vezi, sa nu le faci mizerii.
-Care asfalt? Ce mizerii?
-De la ambasada. Au recmalat. Cica s-ar scurge ceva pe-aici pe dedesubt.
Ba, intelegi ce spun?
-Care dedesubt?
-Esti... nou....
Calatoria prin subterane inseamna si un drum printre amintirile lui Marcu, de data aceasta à la jupan Dumitrache.
Comicul pare a fi, paradoxal, destinatia serviciului de filaj. Primele cadre cu aparatele de urmarire audio si video dau fiori, de multe ori scena reala ne este oferita intermediat de cei care au misiunea de a urmari totul si pe toti. Securistii se transforma si pe pe durata actiunii in doua personaje burlesti, care se dedau repede la pofte lumesti, ba chiar pusi pe sotii fata de soldat.
Care e o mixtura din cele mai insignifiante personaje din literatura, omul simplu care e martor al istorie, fara sa fie consultat. Omul acesta simplu, soldatul, are farmecul sau prin inocenta cu care trateaza situatiile. E subiect de glume proaste dar isi pastreaza o stapanire de sine care la o privire mai atenta tradeaza si un licar de intelepciune care sa-i permita supravietuirea intr-o perioada in care este de fapt simplu executant. Cumintenia lui devine tinta glumelor securistului, dar in acelasi timp politetea si modul cumsecade in care intra in relatie cu ceilalti il fac sa fie mielul bland al parabolei.
O parabola care se incheie cu filmul istoriei pe chipul Mariei, ca o icoana, cu Luca invartind roata bicicletei ca pe o masinarie care deruleaza istoria, oprindu-se brusc ca la ruleta ruseasca si tragand un foc. Ţestoasa, sufletul mic si discret scos din coltul sau de Ion are ultimele miscari.
Ţestoasa ca simbol al istoriei, asa cum sunt multe alte metafore de genul acesta in film. Cei patru instalatori nu sunt ‘evanghelisti’ in ciuda primei aparente. Totul pare a fi intors pe dos. Si totusi, intr-o nebunie a sensurilor, poate ca fiinta insignifianta la scara societatii, la scara istoriei, poate sa se salveze prin credinta in valori simple si perene. Finalul filmului este o implicare in istorie, invocand nevinovatii ucisi in decembrie 1989, intr-un moment de istorie cu majuscule, cand “Dumnezeu si-a intors fata spre romani” dar care se pierde in timp cu umbre neelucidate, cu vinovatii neamendate. Istoria merge inainte, cere mereu un pret. Bogdan Cristian Dragan isi pune de fapt filmul sub semnul acestui pret cerut in numele fericirii.
Noi inventat-am fericirea, vor spune cei din urma oameni, facand cu ochiul. Fr. Nietzsche
Un film ademenitor, pe care il poti revedea cu savoare innoita. In care povestea scrisa de un profesionist ca Horia Patrascu este magistral jucata de actori care-si etaleaza rafinamentele unei acumulari profesionale: Ilie Gheorghe si Victor Rebengiuc, Cristian Iacob si, poate mai putin, Claudiu Bleont. Partituri de referinta au Constabntin Cotimanis, Anca Dinu si Emil Hostina. Si toti ceilalti, actori foarte buni care sunt mult mai rar de gasit in filmele noastre. Valer Dellakeza, securistul glumet, ramane din pacate mai deloc folosit in cinematografia noastra. Si cate alte chipuri de plan secund, precum Adrian Andone, Geni Maxim, Gabriel Baciu sau Marian Negrescu, nu ar merita o oferta mai bogata.
“Cortul” a fost produs in 1998, cu un destin ingrat, a ramas necunoscut marelui public. E poate undeva in underground, asteptand o echipa de ‘evanghelisti’. Nea Matei s-o fi pensionat intre timp.

Marius DOBRIN, 27 mai 2006

“Cortul” 1998

Regia: Bogdan Cristian Dragan
Scenariul: Horia Patrascu
Decoruri: Mihnea Tautu
Costume: Ioana Albaiu
Video: Aurel Pitigoi
Muzica: Constantin Dragomir
Imaginea: Emil Radu Stan
Distributia:

Matei: Ilie Gheorghe
Marcu: Victor Rebengiuc
Luca: Claudiu Bleont
Ion: Cristian Iacob
Maria: Anca Dinu
Pandele: Emil Hostina
Domnul: Constantin Cotimanis
Securist1: Valer Dellakeza
Securist2: Aurel Popescu
Femeia cu carutul: Anca Dinca Dragomir
Dirijoarea: Cristina Toma
Ambasadorul: Marian Negrescu
Motociclistul: Eugen Titu
Secretar ambasada: Adrian Andone
Majordom: Ion Stoica
Violonista: Geni Maxim
Valetul: Valeriu Bazu