Forough Farrokhzād - The Cold Season

I respect poetry in the very same way that religious people respect religion
(Forough Farrokhzād)

Traduttore, Traditore. Sa incerci sa traduci versuri este o cutezanta vecina cu neobrazarea. O fac pentru mine: incerc sa inteleg un pic universul spiritual al acestei poete despre care stiu atat de putine lucruri. Am la indemana cateva poeme de-ale ei in traducere engleza. Incercarea mea este o dubla tradare.

Cred ca versurile inseamna altceva decat cuvinte si propozitii. Sunt imagini poetice inlantuite intr-o anume logica. Si imaginile poetice, si logica lor de inlatuire se rostuiesc frumos in limba autorului.

Forough Farrokhzād si-a compus versurile in limba persana. Universul ei de imagini si de structuri in care imaginile sa curga dela sine este universul culturii iraniene de astazi.

Cred ca o traducere directa in romaneste ar pastra mult mai mult bogatia originalului. Si romanii, si iranienii, sunt rasariteni.

Stiu ca exista o traducere directa in romana, din 1988: Intalnirea in noapte, rodul colaborarii unui filolog cunoscator al limbii si culturii persane (Vasile Sofineti) si al unui poet (Dan Verona). Nu am la indemana cartea; o voi cauta cand voi veni la Bucuresti.

Asadar, incerc sa traduc pentru mine, ca sa inteleg un pic universul poetei, si mai apoi universul culturii iraniene de astazi. Un film extraordinar facut de Abbas Kiarostami are acelasi titlu cu unul din poemele ei (Bad ma ra khahad bord - The Wind Will Carry Us).

E insa aproape imposibil sa reusesc o traducere decenta. Imi pare o poeta cu un limbaj foarte direct, de o mare sinceritate, vorbind firesc despre dragoste si despre viata si moarte. Imaginile ei poetice si logica dupa care ele se justifica si se inlantuie imi par derutante: pentru ca sunt simple si in acelasi timp subtile.

Versurile ei par a vorbi despre doua universuri care curg in paralel si isi trimit din cand in cand semnale unul celuilalt. Un univers intim, in care eroticul este natural si este reflectat cu candoare; nu este un erotic cautat cu orice pret, nu este un erotic on purpose, iar imaginile lui sunt derutante pentru ca vin dintr-o lume foarte diferita de cea in care traim; miscarea unei perdele si jocurile de lumina, lumanarile care raspandesc miresme grele, dormitoare incarcate de flori. Apoi universul din afara, in care soarele, intunericul, curgerea apei, suvoiul navalnic al ierbii, stolurile de pasari, toate acestea vorbesc despre lucruri grave, despre viata si despre moarte, dar vorbesc iarasi in imagini care ne deruteaza: ciorile apar deodata ca sa coboare spre balta plictisului, intunericul este bine venit pentru ca preschimba ochii lupilor desertului in lacrimi de credinta, pasarile s-au nascut din iluzia zborului, viata oamenilor este o iluzie.

Intim si cosmic, iar trecerile neintreupte dintr-un univers intr-altul sunt mereu derutante.

Sau poate este de fapt acelasi univers, perceput cand intim, cand cosmic.

Dar cum zic, e greu: privesc la universul ei prin pacla, iar din ceea ce vad in versiunea engleza incerc sa imi inchipui bogatia originalului.

Sa vin insa la poemul The Cold Season. Nu a apucat sa il publice. Il terminase in ianuarie 1967. In februarie avea sa moara intr-un accident de masina. Avea numai 32 de ani.

Poemul a socat: parea premonitoriu, viata privita din perspectiva mortii, incercarea de a intelege moartea ca o fagaduinta spre regenerare. In timp ce ma luptam din greu cu imaginile poemului, gandul ma ducea cateodata spre paradigma christica. E si aceasta o cutezanta, poemul este foarte direct in sensurile erotice. Ma gandeam atunci la ambiguitatea sublima a atator mari poeti persani, amestecand dinadins l'amore sacro e l'amor profano. Si atunci ma gandeam la Cantarea Cantarilor.

Poemul vorbea despre venirea anotimpului rece care te ingroapa sub un strat enorm de zapada, ca intr-un mormant; iar poeta era de acum ingropata intr-un cimitir din Teheran; piatra de mormant era sub un strat enorm de zapada. Astepta acolo primavara, care va sa vie si sa faca dragoste cu reflectarea albastra a cerului.


Sunt doar eu,
Nimeni langa mine,
Doar eu,
La portile iernii,
Descoperind sufletul manjit al pamantului,
Disperarea trista a cerului
Si neputinta mainilor mele inghetate.

Vremea a trecut,
Iar ceasul a batut de patru ori.
Este 21 decembrie azi.
Cunosc tainele anotimpurilor
Si inteleg vorbele clipelor.
Rascumparatorul este ingropat,
Iar pamantul, acest pamant primitor,
Isi tinteste degetul catre izbavire.

Vremea a trecut,
Iar ceasul a batut de patru ori.

Vantul suiera afara,
Vantul suiera afara,
Ma gandesc la imperecherea florilor;
La imbobocirea lor din tulpine plapande,
Si la clipa aceasta suferinda, supta de vlaga.

Un trecator pe langa pomii inmuiati de ger,
Si strunele vinelor lui albastrui
Crescute peste gatlej
Ca serpi lipsiti de viata.
Si cuvintele lui injunghiate
Circuland prin mintea-i ravasita:
Salaam Aleikum!
Iar eu ma gandesc la flori aflate in imperechere...

La portile iernii,
In lintoliul oglinzilor,
Cu toate amintirile mele care se sting,
In amurgul incarcat de constiinta tacerii,
Cum as putea oare sa-l rog sa se opreasca?
Trecatorul acesta,
Atat de linistit
De ingandurat,
Cu capul aplecat,
Cum as putea oare sa-i spun ca nu e viu,
Ca viu nu a fost niciodata?

Vantul suiera afara,
Si toate ciorile singuratece ale izolarii
Zboara in vechea gradina a plictisului.

Au furat nevinovatia inimii, intreaga,
Au inchis-o in castelul sirenei captive.
Cum sa mai poata dantui cineva acum?
Sa-si lase pletele copilariei sa picure aur
In apele fermecate?

Nimeni nu mai poate calca
Pe fructul oprit!

Dragostea mea,
Singura mea dragoste,
Toti acesti nori intunecati
Pazesc marea adunare a scanteierilor luminii.

Se pare ca din viziunea zborului
S-a ivit pasarea odata si odata.
Se pare ca frunzele,
Care nu respira, dar doresc briza,
Au fost faurite din dare verzi de visare.
Se pare ca toate aceste flacari purpurii,
Stralucind in inchipuirea casta a sticlei,
Erau doar o iluzie a luminii.


Vantul suiera afara,
Este inceputul ruinei.
Iti amintesti?
Ziua aceea,
Vantul suiera si atunci.

Voi stelelor,
Stelelor goale,
Cum puteti,
Atunci cand minciuna pluteste in aer,
Cum puteti sa va incredeti
In vorbele stolurilor de profeti?
Vom invia, vom fi milenare mumii,
Iar soarele ne va fi judecator
Asupra decaderii trupurilor noastre!

Imi este frig,
Ma simt ca si cand
Nu ma voi mai incalzi niciodata.
Dragostea mea,
Singura mea dragoste,
Cat de vechi era vinul acela?
Mai stii?

Suntem pe taramul in care timpul se scufunda,
Iar rechinii ma musca de brate.
Pentru ce ma tii inca
Dedesubt, sub valurile marii?

Imi este frig,
Si stiu ca din toate iluziile unei flori
Doar cateva picaturi de sange vor dura.

Voi lasa de-o parte liniile,
Si hartile,
Si dintre toate formele geometrice,
Ma voi adaposti in spatiul in expansiune al sensului.
M-am dezbracat,
Sunt ca o pauza tacuta intre vorbe mangaietoare,
Iar toate ranile sunt din dragoste,
Dragoste, din dragoste.

Am salvat ostrovul acesta parasit,
Din revolutia oceanelor,
Din explozia muntilor.

Stiai?
Explozia aceea a fost talismanul acelui trup mort
Explozia l-a rupt nascand scanteieri nenumarate.

Fii binevenit, intuneric nevinovat,

Fii binevenita, noapte.
Tu, noapte, ai schimbat ochii lupilor desertului
In lacrimi, de credinta si de incredere.
Iar langa apele lacurilor tale,
Spiritele batranilor arbori
Fac dragoste cu sufletele topoarelor.

Vin de pe taramul mintilor, vorbelor, sunetelor inghetate,
Taram care este ca o groapa plina de serpi,
Plin de prieteni care
Iti tin mainile captive
Si te agata de capetele lor.

Fii binevenita, noapte inocenta,
Stii? Intre geam si vedere
Exista intotdeauna un spatiu liber.

Cum de nu mi-am dat seama?
Ca atunci cand am vazut trecatorul
De pe langa pomii inmuiati de ger?
Cum de nu mi-am dat seama?

Se pare ca mama a plans
In noaptea aceea cand am venit in durere
Si in adancul clisos al rasaritului.

In noaptea aceea am devenit jumatatea lui Acacias
Iar orasul era burdusit
De ecoul ferestrelor pline de culoare
Iar jumatatea mea venise de acum, simteam.

O vedeam in oglinda
Pura ca reflectia luminii.
Deodata m-a strigat pe nume
Si am devenit jumatatea lui Acacias.
Se pare ca mama a plans
In noaptea aceea.

O lumina inutila a explodat acum in groapa.
Cum de nu mi-am dat seama?
Toate clipele mele de fericire stiau de fapt
Ca mainile vor imbatrani si decade,
Doar ca nu mi-am dat seama,
Pana ce ceasul a batut de patru ori.

Apoi am intalnit persoana aceea micuta
Cu ochii deserte cuiburi de oua de bufnita,
Dusa in tremuratul picioarelor
Carand nevinovatia visurilor mele
Departe, in inima noptii.

Imi voi scutura oare din nou pletele
In bataia vanturilor?
Voi mai creste oare
Tufe de trandafiri in gradina?
Le voi mai aseza in spatele perdelelor?
Voi mai dansa din nou in betie, nebuneste?
Ma va indruma oare din nou vreun sunet
Spre locul de unde il astept?

Trecatorul acela,
Atat de plin de incredere in el.
Uite!
Dintii lui recita lacom mestecatul mancarii,
Iar ochii ii devoreaza privelistile,
Iata-l cum trece pe langa pomii inmuiati de ger:
Linistit,
Ingandurat,
Confuz.

Este ora patru,
Serpii morti ai venelor sale umflate
Ii cresc deasupra gatlejului,
Si fraza asta repetata la infinit
Ii stapaneste mintea:
Salaam Aleikum!
Salaam Aleikum!

Hei, trecatorule,
Ai mirosit vreodata astea patru lalele marine?

Vremea s-a scurs,
Iar noaptea s-a lasat peste ramurile goale ale pomilor,
A alunecat peste ferestre,
In timp ce limba ei rece lingea ce mai ramasese din zi.

De unde am venit oare,
Cu trupul jilav,
Cu miros de umbra?
Iar mormantul e inca proaspat,
Mormantul mainilor astea tinere...

Ce bine era, dragostea mea,
Singura mea dragoste,
Ce bine era cand minteai
Si iti mascai oglinzile ochilor
Cu atat de multa tandrete!
Cu cata grija
Aprindeai luminile,
Cu festile inalte, subtiri, negre!

Si noptile pacatoase
In care intram in abatorul iubirii,
Sa stingem aburul confuz al flacarii insetate.

Si stelele goale
Rotindu-se in jurul acelui obscur infinit!
Si ele chemau zgomote, glasuri,
Staruind sa priveasca lumina aceea oribitoare!

Dar iata!
Persoana care vorbea cu vorbe din suflet,
Si strapungea cu ochii,
Si lovea cu maini tandre,
Au rastignit-o, pe crucea suspiciunii si indoielii,
Iar cele cinci degete ale tale
I-au scrijelit pe fata cinci litere: cinci adevaruri.

Ce este tacerea?
Oare nu cantecul vorbelor ingropate?
Da, am amutit, dar vorbele vrabiilor
Spun despre simpla sarbatoare a lumii.
Cantecul lor este despre frunza, floare si curgerea apei,
Despre adiere, parfum, nastere,
Dar si vorbele lor mor.

Cine este acela,
Care paseste peste aceste drumuri sacre,
Care nu duc nicaieri?
Inima lui nu a auzit niciodata
Chemarile timpurii ale vulturilor cei tineri.
Cine este aceea.
Purtand lungul voal superb al iubirii,
Imbatranita in rochia ei de mireasa?

Soarele, vai, nu a reusit sa patrunda
Amandoua sufletele noastre, ramase in singuratate fiecare,
Iar aerul acela pur, albastru precum cerul, a fost stors din tine.
In schimb in mine exista o densitate,
Glasul meu este dens ca o rugaciune.

Ramane fericitul,
Cel egal cu el insusi,
Intelept, tacut,
Strigoi chipes,
Aparand mereu in aceleasi momente,
In lumina neincrezatoare a stelelor calatoare.

Fii binevenita, dulce izolare a singuratatii!
Ti-am daruit intregul meu spatiu,
Si stiu, acesti nori intunecosi,
Imi vobesc despre apropierea cerului liber.

Numai ultima palpaire a flacarii stie
Taina luminii din viata lumanarii.

Hai sa credem,
Hai sa credem in inceputul iernii,
Hai sa credem in ruina gradinii viselor,
In lopeti ramase neincarcate, abandonate,
In seminte lasate in saci sa doarma,
Uite!
Afara ninge, se asterne strat de zapada...

Poate ca adevarul statea in mainile astea tinere,
Ingropate acum, sub un strat nesfarsit de zapada.
Dar cand primavara va veni
Si va face dragoste
Cu reflectarea albastra a cerului,
Iar suvoiul verde de iarba proaspata,
Va curge navalnic,
Atunci mainile tale vor inflori, dragostea mea,
Singura mea dragoste.
Sa credem in inceputul iernii!





(Forough Farrokhzād)