Edelina Stoian - Bellaria

Bellaria - So lange wir leben

La Viena timpul sta in loc intr-un cinematograf cu totul iesit din comun. In sala cinematografului Bellaria, in fiecare zi a anului, timp de doua ore, incepind de la ora 4 dupa-amiaza fix, prezentul incremeneste. Cind se stinge lumina in sala cu scaune din plush visiniu, roase de timp, si candelabre din alte vremuri, pentru spectatorii cu virsta medie de 80 de ani incepe calatoria in trecut cu filme vechi, din anii 50 si 60, neatinse de tehnica digitala, filme care ii intorc in anii tineretii, ramasi in urma pentru totdeauna.

Fiecare dintre spectatori isi are locul sau, acelasi de fiecare data; pentru cei mai multi dintre ei Bellaria este locul in care macar pentru doua ore isi uita singuratatea, e locul in care isi ravad vechi prieteni, pe ecran sau pe scaunul de alaturi, e locul fara de care n-ar mai putea trai, spune Douglas Wolfsperger, regizorul filmului documentar Bellaria, un portret al batrinetii, schitat cu discretie si sensibilitate.

La prima vedere, bizarii spectatori vienezi par a fi un grup de locatari excentrici ai unui azil de batrini. Protagonistii aparent amuzantului spectacol cotidian de la Bellaria sint, insa, niste batrinei inofensivi, imbracati cu ce au mai bun pentru marele eveniment zilnic: de la palarioare rosii cu voaleta neagra si manusi trei-sferturi asortate, pina la cindva elegante mantouri de blana, acum roase de molii si de trecerea anilor, camasi din pinza alba cu gulerele intepenite in balene, pantofi de lac si bastoane cu miner din fildes ingalbenit... Multe din batrinele doamne poarta peste riduri un strat gros de fard á la vechiul Hollywood.

Sharmul batrinilor vienezi devine evident atunci cind camera de filmat ii insoteste pe unii dintre ei in intimitatea locuintelor. Traiesc in trecut, eu nu mai am nici un viitor! marturiseste una dintre spectatoare, la ea acasa. S-a asezat pe o canapea verde, isi odihneste picioarele pe un scaunel galben. E ordine si liniste. Pe peretele din spatele canapelei - citeva ceasuri cu cuc sparg tacerea camerei cu cite un Cu-Cu! la fiecare sfert de ora - aici timpul nu sta pe loc.

O alta spectatoare devenita protagonista a documentarului deschide pentru camera de filmat un dulap plin cu conserve, rafturi-rafturi cu conserve. Sint proviziile ei pentru o luna intreaga, cu grija aranjate dupa continut: mazare cu cirnati pe raftul de sus, fasole cu carne dedesubt, inca un raft cu supe de cartofi, altul cu ceaiuri si biscuiti. Nu se hraneste cu altceva, nu cumpara nimic in plus, ca sa-i ajunga banii pentru biletele zilnice la Bellaria. Vaduva, pomeneste de casatoria ei nefericita pe care a putut-o suporta ani la rind doar pentru ca evada din cind in cind la Bellaria - acum se poate duce, in sfirsit, in fiecare zi.

Acasa la un batrin de 85 de ani. Sotia, dragostea tineretii lui, a murit si l-a lasat singur. Se consoleaza cu fotografii vechi ale actorilor de film pe care le-a asezat pe noptiera, de partea patului unde dormea iubita lui de-o viata.

In secventa urmatoare asistam la ora de pedichiura. Protagonista - o batrina cocheta, imbracata in rochie inflorata de matase, mulata pe carnea ofilita, nu se jeneaza sa-si arate bataturile, unghiile invinetite si degetele deformate de artrita. Strident fardata, zimbeste, chicoteste, pozeaza, cocheteaza cu camera de filmat, isi joaca rolul preferat, rolul Divei la care a tinjit de atitea ori in sala intunecata a cinematografului. Acolo unde ea si ceilalti spectatori isi consuma portia zilnica de fericire si vise. Unde se bucura si rid, se intristeaza si pling, trec de la o stare la alta cu usurinta copiilor impreuna cu batrinele staruri de cinema, vesnic tinere.

Momentele comice si sharmul vienez nu lipsesc din filmul documentar al regizorului Douglas Wolfsperger si nici din viata protagonistilor sai. Unul din spectatorii de la Bellaria, 87 de ani, povesteste amuzat, bucurindu-se ca un copil care a primit o jucarie noua, ca sub piatra de mormint a mamei lui s-a aciuat de citva timp un soricel pe care il viziteaza ca sa-i tina de urit. O doamnă de 91 de ani chicoteste ca o fetiscana fisticita si marturiseste ca s-a indragostit de vecinul ei de palier, un tinerel de 82 de ani. Isi face curaj, se apropie schiopatind de camera de filmat si schiteaza un sarut timid pentru noua ei iubire, aducindu-i aminte: Nu uita, ne vedem miine la Bellaria!

Edelina Stoian

(Edelina Stoian)