Six days you shall do your work and on the seventh you shall find rest...
(Exodus 23:12)
Calamity Jane, Ziarista, Baby si Tarzan, Bucla si Buca, Chaplin si CeaPlina, Mutu si Muta, Casanova, Algeria si... Shalom Aleichem. Cu ei si cu parintii mei aveam sa-mi petrec in adapost trei din cele sase zile ale razboiului.....
- DIMINEATA SIRENELOR -
Bucuria si nerabdarea m-au facut ca in dimineata aceea din iunie 1967 sa plec mai devreme de-acasa. Cum tot se apropia vacanta de vara si de invatat nu prea mai invatam, parintii se solidarizasera cu intentia mea declarata de a chiuli, indemnindu-ma: du-te si alege-ti ceva pentru ziua ta! Stiam de mult ce vreau: o salba de argint, cum vazusem ca poarta femeile beduinilor. O
vizitam aproape zilnic, admirind-o in vitrina unui mic magazin de bijuterii din actuala zona pietonala, in centrul Ierusalimului. Acolo, in fata vitrinei, a inceput pentru mine razboiul.
Sirenele! am incremenit. Ne asteptam cu totii la ceva rau (de luni de zile plutea in aer amenintarea unei confruntari militare, Israelul avertiza tarile arabe, indemnindu-le sa puna capat atacurilor teroriste asupra populatiei civile din zonele de granita), dar sperasem ca totusi nu se va ajunge la razboi. Ce sa fac? cum sa ma comport? Paralizata de urletul sinistru al sirenelor, uitasem ce era mai important:
Intrati imediat in adaposturi! Pe strada, unii, la fel ca mine, ramasesera pe loc, dezorientati; altii, incovoiati, alergau pe linga ziduri, ferindu-se de gloantele deocamdata imaginare. Am auzit cum, linga mine, cineva tipa:
Ce faci aici? Hai in adapost! Hai repede! Era doamna Wolf de la pravalia de dulciuri, ma cunostea, eram clienta ei, avea fondante ca cele din Romania. Mi le impacheta (
ca pe un cadou de nunta!) intr-o cutie aurie, ma fascinau dexteritatea cu care innoda panglicile lucioase si numarul tatuat pe bratul sting... Am urmat-o in adapostul magazinului universal de peste drum, plin pina la refuz de clientii surprinsi de sirene in toiul cumparaturilor.
Nu, nu pot ramine aici, trebuie sa ajung cumva acasa, fratele meu e pe front, macar eu sa fiu acum alaturi de parinti. Profitind de faptul ca doamna Wolf ma uitase, alaturindu-se unui grup care asculta stirile la radio, m-am furisat afara din adapost, insotita de vocea crainicului:
Astazi, 5 iunie 1967, Israelul a decis sa lanseze un atac preventiv impotriva Egiptului. Israelul a apelat la Iordania, cerindu-i sa nu intre in razboi....
-CIND TE LOVESTI SAU TI-E TEAMA-
...
cinta corale de Bach!
Asa am parafrazat in ziua aceea sfatul intelept al bunicii: cind te lovesti si te doare sau ti-e teama de ceva, incepe sa cinti si-ti trece imediat!
Intre timp strada se golise. Disparusera forfota multimii, claxoanele, vinzatorii de ziare care isi ademeneau clientii racnind titluri senzationale, chelneritele vorbarete care se invirteau printre mesele cafenelelor, nu mai era nici macar cersetorul iemenit poreclit
Discount, care nu se lasa clintit din fata bancii cu acelasi nume, teritoriu cucerit cu greu, dupa certuri interminabile cu colegii de breasla... Aveam senzatia ca sint singurul supravietuitor intr-un oras-fantoma invaluit intr-o liniste nefireasca, tulburata doar detrecerea in mare viteza a jeepurilor armatei. Eram sigura ca soldatii ma vor duce in vreun adapost daca ma prind bintuind pe strazi. Iar eu trebuia neaparat sa ajung acasa, mi-o imaginam pe mama ravasita de grija... Cum auzeam ca se apropie o masina, ma piteam dupa vreo arcada, intr-un gang, sub un pom. Inaintam mult prea incet, mi-am facut socoteala ca in ritmul asta nu voi ajunge la ai mei decit in citeva zile (intr-adevar, aveam sa parcurg in trei zile o distanta pentru care, in mod normal, nu aveam nevoie decit de cel mult o ora).
M-am hotarit sa-mi schimb traseul. Daca au de gind sa bombardeze orasul, vor ataca in primul rind centrul. Trebuie asadar sa ma indepartez de zonele populate. Ei, bravo, unde gasesti intr-un oras o zona nepopulata? Cum unde? Parcul! Ah, sigur, numai bine, traversez Parcul Independentei spre hotelul "King George", de acolo nu mai sint decit doi pasi pina la Academia de Muzica, intru la Academie in adapost, imi intilnesc colegii, mai aflu ceva stiri, pornesc mai departe...
Dupa cum aveam sa constat peste citva timp, ideea cu parcul nu fusese una originala, mi-o luasera altii inainte. Din loc in loc, sub pomi, se adunase cite un grup de 4-5 oameni. Am trecut rind pe rind pe linga fiecare.O femeie in virsta s-a uitat cu tristete la mine, m-a mingiiat pe cap si a oftat, incurajindu-ma:
Of, meidale [fetito, in idis], va trece si asta! Altii, tacuti, seriosi, mi-au oferit apa si fructe. Dar eu altceva cautam. L-am gasit aproape cind eram pe punctul sa ies din parc: un batrin cu urechea lipita de aparatul de radio:
Iordania arespins apelul Israelului de a nu se alatura ostilitatilor...
Pina la strada Academiei nu mai ramasesera decit vreo suta de metri. I-am parcurs in fuga. In coltul strazii m-a oprit un militar, iesise din ghereta de la intrarea in resedinta ministrului de externe.
- Ce cauti aici?
- Sintem vecini.
- Locuiesti pe strada asta, te duci acasa?
- Nu, ma duc alaturi, la Academie.
- In ordine, du-te si sa cinti frumos!
- ???
In adapost, profesorii de teorie, drama si canto impartisera partiturile. Mi-am ocupat locul linga mezzosoprane si m-am alaturat celorlalte voci. Nu cred ca eu sau vreunul din colegii mei sa fi interpretat vreodata cu mai multa convingere coralele lui Bach. Si stiu si de ce:
cind te lovesti si te doare sau ti-e teama de ceva,incepe sa cinti si-ti trece imediat.
Ne-a intrerupt usa deschisa cu zgomot. Venise directoarea sa ne comunice ultima stire ascultata la radio:
Aproape intreaga aviatie egipteana a fost distrusa la sol. Peninsula Sinai se afla in miinile fortelor israeliene...
- COVRIGI PENTRU COPII -
Uite un leu, sa-ti cumperi un covrig!... asa ma trimetea mama la scoala in fiecare dimineata. Ma saruta pe amindoi obrajii si-mi dadea sfatul zilnic: ai grija pe drum!
Nu mai vazusem niciodata un barbat in toata firea plingind in hohote. Un plins infundat, dureros, ridicol, inspaimintator. Plingea si framinta aluatul... Pe el il cautam, mi se facuse foame, banuisem ca il voi gasi. Era intotdeauna acolo, zi si noapte. Si acum, in zori... O simigerie mica, foarte aproape de poarta Jaffa, una din cele sapte porti ale orasului vechi, la granita dintre Ierusalimul de vest si cel de est. De cite ori aveam drum pe acolo ma opream sa-mi cumpar covrigi, erau ca cei de un leu, ma simteam ca in recreatia mare. Sa-mi cumpar covrigi si sa stam de vorba.
-
De ce plingi?
-
Nu pling, mi-a intrat faina-n ochi. (Mi-am amintit ce-mi spusese femeia din parc).
-
Nu mai plinge, nu-ti fie teama, va trece si asta!
-
Mie nu mai are de ce sa-mi fie teama. Dar mi-e mila de copii.
-
Care copii? (stiam ca pe ai lui, un baiat si o fata, gemeni, ii arsesera in lagar).
-
Copiii, soldatii nostri. Le fac covrigi, poate trec pe aici si le e foame.
-
Care e situatia? ai ascultat stirile?
-
N-ai auzit bubuiturile? Iordanienii au deschis focul asupra Ierusalimului si a zonei Tel-Aviv-ului, ai nostri au lansat ocontra-ofensiva, asa ziceau la radio. Vezi zidul si turnul lui David? Acolo va fi macel.
Oricit m-as fi straduit, nu mi-as fi putut imagina asa ceva. Nu simteam decit linistea si pacea zorilor in orasul de aur, de arama si lumina, cum avea sa-l numeasca Naomi Shemer [
compozitoare si poeta israeliana]:
Yerushalaim all of gold
Yerushalaim, bronze and light
Within my heart I shall treasure
Your song and sight...
- Nu te duci nicaieri, ramii aici!
- Dar trebuie sa ajung la parintii mei.
- Daca vrei sa-i mai vezi, trebuie sa ramii azi aici, nu te las sa pleci!
Nu stiu daca a insistat pentru ca nu voia sa ramina singur sau pentru ca se temea sa ma stie singura pe drum. Probabil si una si alta. Am cedat cu conditia sa ne ascundem in pivnita si sa-mi povesteasca...
... Supravietuise numai datorita meseriei lui. Cu doar citeva zile inaintea eliberarii il trimisesera intr-un sat din apropiere, sa coaca piine si prajituri pentru o petrecere pe care urma s-o dea comandantul lagarului. A reusit sa fuga, l-a tinut ascuns o familie de tarani. Dupa vreo trei saptamini i-au spus sa plece. Unde sa se duca? nu mai avea pe nimeni. A pornit pe jos inapoi, spre Romania, spre locul ce fusese odata
acasa, in apropiere de Cluj. Se ferea de orasele mari, unde s-ar fi putut rataci dar si de sate, unde nu ar fi putut trece neobservat. Dormea ziua pe unde apuca, isi continua drumul pe intuneric. Si-a amintit zimbind cum, undeva, linga Budapesta, localnicii aruncau in drum piine pentru cei care...
poate trec pe aici si le e foame.
A doua zi ne-am despartit. Mi-a dat o punga cu covrigi, m-a sarutat pe amindoi obrajii si mi-a spus:
ai grija pe drum! Inainte de a pleca ascultasem impreuna stirile:
Fortele israeliene au ocupat Cisiordania si Ierusalimul de est, inainte ca Iordania sa accepte cererea ONU pentru incetarea focului.
-OPEN DOOR! Aduceti curaj si voie buna, oferim cafele si saltele-
M-a atras nu atit anuntul scris mare, de mina, pe usa larg deschisa, cit larma dinauntru: muzica, palavrageala, risete. Ce mai e si asta? n-au aflat ca e razboi? sau poate razboiul s-a terminat si eu nu stiu?... Nici una, nici alta. Era un apartament studentesc, in subsolul unei cladiri din cartierul german al orasului (
ha'moshavaha'ghermanit), locuit in cea mai mare parte de evrei originari din Germania. Il transformasera in adapost public, oricine trecea pe acolo era binevenit. Erau vreo 20 de persoane. Sedeau pe jos, in cerc, se strinsesera in jurul aparatului de radio, ca la un foc de tabara; discutau, gesticulau, o tinara ii
acompania la chitara, vocea crainicii se straduia parca sa le acopere zarva:
Fortele israeliene au capturat Iudeea si Samaria. In seara zilei de 7 iunie, Iordania a acceptat cererea ONU pentru incetarea focului.
Retrasa de grup intr-un colt al camerei, o femeie rasfoia cu aer absent o revista, plingind demn, aparent fara motiv, cu o vadita stapinire launtrica, muscindu-si buzele fiindca altfel ar fi izbucnit in hohote. Din cind in cind inalta capul, se uita in gol, nicaieri, isi relua rasfoitul mecanic. M-am asezat la o departare cuviincioasa de ea, dar continuam s-o observ. Mi-a surprins privirea si mi-a facut semn sa ma apropii:
-
Toti trei, sint toti trei pe front, baietii si sotul meu. Macar safi avut si eu o fata... stai aici, linga mine.
Mi-au dat cafeaua promisa, am facut un dush si am inceput sa-mi iau ramas bun de la fiecare. Nu m-au lasat sa plec, se facusen oapte.
Oricum nu ajungi departe pe intuneric, e inca prea periculos, ramii aici, pleci miine in zori. Am cedat in fata argumentului si a oboselii...
*
Desi din stiri reiesea ca Ierusalimul ar fi in afara pericolului, orasul continua sa fie pustiu. Absurda imagine! parca il intorsese cineva pe dos: in subterana viata continua sa pulseze, la suprafata incremenise. Simteam nevoia sa pasesc pe virfuri, sa nu-l trezesc, sa nu-l sperii. Inaintam fara dificultate, n-am intilnit nici un om, nici o masina a armatei. Dupa citeva strazi am vazut miscare la o benzinarie, tineau deschis pentru jeepurile militare. Mi-au spus ca, dupa Iordania, Egiptul acceptase de asemeni incetarea focului. Luptele urmau sa se concentreze pe frontul sirian. Fratele meu e in Siria! trebuie sa ma grabesc!
- CADOUL -
Calamity Jane, Ziarista, Baby si Tarzan, Bucla si Buca, Chaplin si CeaPlina, Mutu si Muta, Casanova, Algeria si... Shalom Aleichem. Cu ei si cu parintii mei aveam sa-mi petrec in adapost trei din cele sase zile ale razboiului.....
Mi-am lipit urechea de usa metalica. Era liniste, nu se auzea decit cineva care citea cu glas tare. Am recunoscut imediat vocea si textul: era tata - citea, interpreta din Shalom Aleichem,
leacul-minune contra durerilor de suflet, cum il numea el. Am inceput sa bat cu pumnii in usa. Dupa graba cu care mi-au deschis mi-am dat seama ca cei din adapost ma asteptasera tot timpul.
Spectatorii tatei si-au indreptat atentia spre mine, aplaudind, vorbind toti deodata.
Calamity Jane (asa o poreclise tata pe d-na Jana, povestea cu voluptate numai despre accidente, furturi, divorturi, boli) si Ziarista (avea un chiosc de ziare) au sarit pe mine imbratisindu-ma cam... umed pentru gustul meu. Baby (vecina de la parter, care se adresa oricui cu apelativul
Baby, pina si macelarului, o namila paroasa cu fatza cit o perna) incerca parca sa se catere ca o liana pe sotul ei, Tarzan (atirnase pe balcoanele intregii strazi fringhiile de uscat rufe) care, dupa felul in care deschidea si inchidea gura ca pestele pe uscat, fara sa scoata o vorba, parea sa fie total coplesit de aparitia mea. In spatele lor se ridicau pe virfuri, sa ma vada mai bine, Bucla (dentistul care isi masca crestetul plesuv cu o suvita de par lipicios, adus din stinga spre dreapta si intepenit in forma de bucla deasupra urechii) si Buca, sotia lui (cosmeticiana care nu obosea sa impartaseasca oricui dispus sa o asculte principiul suprem al esteticii: tenul de femeie trebuie sa fie neted ca o buca!). Chaplin (mustacioara si mers de pinguin) se inghesuia sa-si faca locmai in fatza, orice progrese fiindu-i insa blocate de prezenta lata a sotiei sale, Cea Plina. Mutu si Muta, vecinii surdo-muti de la etajul trei, zimbeau pina la urechi si gesticulau frenetic, incercind sa-mi comunice bucuria revederii. Am simtit cum, in spatele meu, cineva imi zgiltiia umerii, incercind sa-mi atraga atentia. Era Casanova, botezat de ai mei cu numele curtezanului venetian cu care de altfel nu avea nimic in comun; ne anunta insa demult, la intervale din ce in ce mai scurte, ca se va muta in casa_ noua pentru ca sotia lui este Algericala, galagia strazii. Intr-adevar, pe Algeria parea s-o deranjeze pina si zgomotul iscat de intrarea mea, se chinuia sa-si puna in urechi antifoanele...
Nu mai stiam cum sa ma eliberez din imbratisari, n-o vazusem inca pe mama. I-am ghicit prezentza intr-un colt al incaperii. In stilul ei, nedemonstrativ, astepta rabdatoare sa se sature ceilalti de mine. Privea amuzata scena, tinind in mina goblenul la care broda de fiecare data cind era foarte ingrijorata, cind nu voia sa arate altora ca ceva o doare. In zilele acelea, fiecare impunsatura de ac a fost un gind bun, o speranta trimisa catre fratele meu si ceilalti tineri care isi riscau viata. Goblenul la care brodase atunci, rabdarea, grija si sperantele ei, se afla acum pe un perete, la Montreal, in casa fratelui meu....
Am reusit in cele din urma sa ne retragem doar noi trei intr-un capat al adapostului.
Ti-e sete? m-a intrebat tata, oferindu-mi sa beau din termosul cu apa, fara de care nu pleca nicaieri, niciodata. Nu scapase de teama obsesiva ca va ramine fara apa de cind il transportasera intr-unul din
trenurile mortii [
cu trenurile mortii au fost transportati evreii dupa pogromul de la Iasi in vara lui 1941]. Inghesuiti, striviti in vagoane, timp de citeva zile i-au fortat sa manince numai scrumbii sarate, fara sa le dea nici un strop de apa.
Orele, zilele urmatoare au trecut pe nesimitite. Doborita de oboseala si emotiile ultimelor zile, linistita de siguranta pe care mi-o dadea prezentza parintilor, am dormit aproape tot timpul. M-a trezit vocea mamei: La multi ani! scoala-te, e ziua ta! Ghici ce cadou avem pentru tine: e pace, SHALOM!
Edelina Stoian
(Edelina Stoian)Labels: Edelina Stoian
