Fernando Pessoa rendered by Dan Caragea in Romanian

(http://sue0166pourtoujours.blogspot.com/2012/09/dois-excertos-de-ode.html)
no copyright infringement intended

DOUĂ FRAGMENTE DE ODE

(FINALURILE A DOUĂ ODE, BINEÎNȚELES)

Vino, noapte străveche și identică,

Noapte regină născută detronată,

Noapte aidoma înlăuntru cu tăcerea, noapte

Cu stelele paiete fugare

Pe rochia ta cu franjuri de infinit.

*

Vino agale,

Vino domol,

Vino singură, solemnă, cu mâinile căzute

Pe lângă trup, vino

Și adu dealurile îndepărtate la poalele copacilor apropiați,

Contopește într-o câmpie a ta toate câmpiile pe care le văd,

Fă din munte o singură parte a trupului tău,

Șterge-i toate diferențele pe care le văd de departe,

Toate drumurile care îl urcă,

Toți copacii feluriți care îl fac verde-închis în depărtare.

Toate casele albe,scoțând fum printre copaci,

Și lasă doar câte o lumină și o altă lumină și încă una,

În distanța imprecisă și vag tulburătoare,

În distanța dintr-o dată cu neputință de străbătut.

*

Sfântă Fecioară

A lucrurilor imposibile pe care le căutăm în van,

A visurilor care ne ies în întâmpinare la asfințit, la fereastră,

A intențiilor care ne mângâie

Pe marile terase ale hotelurilor cosmopolite

În sunetul european al muzicii și al glasurilor de departe și de aproape,

Și care ne dor pentru că știm că nu le vom împlini niciodată…

Vino și ne leagănă,

Vino și ne dezmiardă.

Sărută-ne ușor pe frunte,

Atât de ușor pe frunte încât să nu știm că suntem sărutați

Decât după o schimbare în suflet.

Și un nedeslușit suspin ieșind melodios

Din sinele nostru străvechi

Unde își au înfipte rădăcinile toți acești copaci ai minunii

Ale căror roade sunt visurile pe care le alintăm și iubim

Fiindcă le știm fără vreo legătură cu ceea ce se întâmplă în viață.

*

Vino mult prea solemnă,

Solemnă și plină

De o tăinuită dorință de a suspina,

Poate pentru că sufletul e mare și viața prea mică,

Și nu toate gesturile ies din trupul nostru

Și ajungem doar la ceea ce brațul nostru atinge,

Și nu vedem decât până unde ajunge privirea noastră.

*

Vino, îndurerato,

Mater-Dolorosa a neliniștilor celor timizi,

Turris-Eburnea a tristeților celor disprețuiți,

Mâna răcoroasă pe fruntea înfierbântată a celor umili,

Gustul apei pe buzele uscate ale celor osteniți.

Vino de dincolo

De orizontul livid,

Vino și smulge-mă

Din pământul de neliniște și inutilitate

Unde huzuresc.

Culege-mă din pământ ca pe o margaretă uitată,

Petală cu petală citește în mine nu știu ce soartă

Și despoaie-mă pentru plăcerea ta,

Pentru plăcerea ta tăcută și reavănă.

O petală din mine arunc-o spre nord,

Unde se află orașele de astăzi pe care atât de mult le-am iubit;

Altă petală din mine arunc-o spre sud,

Unde sunt mările pe care descoperitorii le-au străbătut;

Altă petală din mine arunc-o spre Occident,

Unde arde până la incandescent tot ce ar putea fi viitorul,

Pe care, fără să-l cunosc, îl ador;

Iar pe alta, pe celelalte, restul din mine

Aruncă-le spre Orient,

Spre Orientul de unde vine totul, ziua și credința,

Spre Orientul pompos și fanatic și cald,

Spre Orientul excesiv pe care nu-l voi vedea niciodată,

Spre Orientul budist, brahmanic, șintoist

Spre Orientul care are tot ceea ce noi nu avem,

Care este tot ceea ce noi nu suntem,

Spre Orientul unde — cine știe? — Hristos poate mai trăiește și azi,

Unde Dumnezeu poate exista cu adevărat poruncind totul…

*

Vino pe deasupra mărilor,

Pe deasupra mărilor celor mari,

Pe deasupra mărilor fără orizonturi precise,

Vino și trece-ți mâna pe spinarea bestiei

Și liniștește-o în taină,

O, îmblânzitoare hipnotică a lucrurilor care se agită peste măsură!

*

Vino grijulie,

Vino maternă,

Pas cu pas, infirmieră străveche care te-ai așezat

La căpătâiul zeilor credințelor deja pierdute

Și care i-ai văzut născându-se pe Iehova și pe Jupiter,

Și ai zâmbit pentru că totul e fals și inutil.

*

Vino, noapte tăcută și extatică,

Vino să învălui în noapte, mantie albă,

Inima mea…

Senină ca o adiere în seara ușoară,

Liniștită, cu un gest matern dezmierdând.

Cu stelele sclipind în mâinile tale

Și cu luna misterioasă, mască pe chipul tău.

Toate sunetele sună altfel

Când tu vii.

Când tu intri, se potolesc toate glasurile,

Nimeni nu te vede intrând.

Nimeni nu știe când ai intrat,

Doar dacă deodată, văzând că totul se retrage,

Că totul își pierde crestele și culorile,

Și că pe înaltul cer încă limpede-albastru

Deja semilună clară, sau cerc alb, sau simplu crai nou care vine,

*

Luna începe să fie reală.

II

Ah, asfințitul, căderea nopții, luminile ce se aprind în marile orașe

Și mâna misterioasă care înăbușă rumoarea

Și lehamitea de toate care ne mistuie

Dând o senzație exactă și precisă și activă a vieții!

Fiecare stradă este un canal al unei Veneții a plictisului

Și cât de misterios este capătul unanim al străzilor,

Al străzilor la căderea nopții, o, Cesário Verde, o, maestre,

O, autor al „Sentimentului unui occidental”!

*

Ce neliniște profundă, ce dorință de alte lucruri,

Care nu sunt nici țări, nici momente, nici vieți,

Ce dorință poate de alte feluri de stări sufletești

Umezește pe dinăuntru clipa domoală și îndepărtată!

*

O spaimă somnambulă printre luminile ce se aprind,

O groază duioasă și lichidă, rezemându-se după colțuri

Ca o cerșetoare de senzații imposibile

Care nu știe cine i le va putea da …

*

Când am să mor,

Când mă voi duce, netrebnic, ca toată lumea,

Pe acel drum a cărui idee nu se poate privi în față,

Pe acea poartă pe care, dacă ne-am putea furișa, ne-am furișa.

Spre acel port pe care căpitanul navei nu-l cunoaște,

Să fie în acest ceas demn de plictisul pe care l-am avut,

În ceasul acesta mistic și spiritual și străvechi,

În acesta ceas în care poate, cu mult mai mult timp în urmă decât se poate crede,

Platon, visând, a văzut ideea de Dumnezeu

Sculptând trupul și existența absolut plauzibilă.

În lăuntrul gândiri i sale exteriorizate ca o câmpie

*

Fie ca în ceasul acesta în care mă duceți la groapă,

În acest ceas pe care nu știu cum să-l trăiesc,

În care nu știu ce senzații să am sau să mă prefac că am,

În acest ceas a cărui milostenie e torturată și excesivă,

Ale cărui umbre vin din orice alte lucruri care nu sunt acele lucruri,

A cărei trecere nu roade haine pe podeaua vieții sensibile

Nici nu lasă dâra unui parfum pe drumurile privirii.

*

Împreunează-ți mâinile pe genunchi, o, prietenă pe care nu o am și nu vreau să o am.

Împreunează-ți mâinile pe genunchi și privește-mă în tăcere

În ceasul în care nu mai pot să văd că mă privești,

Privește-mă în tăcere și în secret și întreabă-te pe tine însuți

— Tu care mă cunoști — cine sunt eu

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, București, Edinter, 1990; traducere revăzută)

Rachmaninoff, Trio élégiaque n.2 D minor op.9 for piano, violin and cello
First movement: moderato. Allegro vivace
(video by iltonjardim)

DOIS EXCERTOS DE ODES

(FINS DE DUAS ODES, NATURALMENTE)

I

Vem, Noite antiquíssima e idêntica,

Noite Rainha nascida destronada,

Noite igual por dentro ao silêncio, Noite

Com as estrelas lentejoulas rápidas

No teu vestido franjado de Infinito.

*

Vem, vagamente,

Vem, levemente,

Vem sozinha, solene, com as mãos caídas

Ao teu lado, vem

E traz os montes longínquos para o pé das árvores próximas,

Funde num campo teu todos os campos que vejo,

Faze da montanha um bloco só do teu corpo,

Apaga-lhe todas as diferenças que de longe vejo,

Todas as estradas que a sobem,

Todas as várias árvores que a fazem verde-escuro ao longe.

Todas as casas brancas e com fumo entre as árvores,

E deixa só uma luz e outra luz e mais outra,

Na distância imprecisa e vagamente perturbadora,

Na distância subitamente impossível de percorrer.

*

Nossa Senhora

Das coisas impossíveis que procuramos em vão,

Dos sonhos que vêm ter connosco ao crepúsculo, à janela,

Dos propósitos que nos acariciam

Nos grandes terraços dos hotéis cosmopolitas

Ao som europeu das músicas e das vozes longe e perto,

E que doem por sabermos que nunca os realizaremos…

Vem, e embala-nos,

Vem e afaga-nos.

Beija-nos silenciosamente na fronte,

Tão levemente na fronte que não saibamos que nos beijam

Senão por uma diferença na alma.

E um vago soluço partindo melodiosamente

Do antiquíssimo de nós

Onde têm raiz todas essas árvores de maravilha

Cujos frutos são os sonhos que afagamos e amamos

Porque os sabemos fora de relação com o que há na vida.

*

Vem soleníssima,

Soleníssima e cheia

De uma oculta vontade de soluçar,

Talvez porque a alma é grande e a vida pequena,

E todos os gestos não saem do nosso corpo

E só alcançamos onde o nosso braço chega,

E só vemos até onde chega o nosso olhar.

*

Vem, dolorosa,

Mater-Dolorosa das Angústias dos Tímidos,

Turris-Eburnea das Tristezas dos Desprezados,

Mão fresca sobre a testa em febre dos humildes,

Sabor de água sobre os lábios secos dos Cansados.

Vem, lá do fundo

Do horizonte lívido,

Vem e arranca-me

Do solo de angústia e de inutilidade

Onde vicejo.

Apanha-me do meu solo, malmequer esquecido,

Folha a folha lê em mim não sei que sina

E desfolha-me para teu agrado,

Para teu agrado silencioso e fresco.

Uma folha de mim lança para o Norte,

Onde estão as cidades de Hoje que eu tanto amei;

Outra folha de mim lança para o Sul,

Onde estão os mares que os Navegadores abriram;

Outra folha minha atira ao Ocidente,

Onde arde ao rubro tudo o que talvez seja o Futuro,

Que eu sem conhecer adoro;

E a outra, as outras, o resto de mim

Atira ao Oriente,

Ao Oriente donde vem tudo, o dia e a fé,

Ao Oriente pomposo e fanático e quente,

Ao Oriente excessivo que eu nunca verei,

Ao Oriente budista, bramânico, sintoísta,

Ao Oriente que tudo o que nós não temos,

Que tudo o que nós não somos,

Ao Oriente onde — quem sabe? — Cristo talvez ainda hoje viva,

Onde Deus talvez exista realmente e mandando tudo…

*

Vem sobre os mares,

Sobre os mares maiores,

Sobre os mares sem horizontes precisos,

Vem e passa a mão pelo dorso da fera,

E acalma-o misteriosamente,

ó domadora hipnótica das coisas que se agitam muito!

*

Vem, cuidadosa,

Vem, maternal,

Pé ante pé enfermeira antiquíssima, que te sentaste

À cabeceira dos deuses das fés já perdidas,

E que viste nascer Jeová e Júpiter,

E sorriste porque tudo te é falso é inútil.

*

Vem, Noite silenciosa e extática,

Vem envolver na noite manto branco

O meu coração…

Serenamente como uma brisa na tarde leve,

Tranquilamente com um gesto materno afagando.

Com as estrelas luzindo nas tuas mãos

E a lua máscara misteriosa sobre a tua face.

Todos os sons soam de outra maneira

Quando tu vens.

Quando tu entras baixam todas as vozes,

Ninguém te vê entrar.

Ninguém sabe quando entraste,

Senão de repente, vendo que tudo se recolhe,

Que tudo perde as arestas e as cores,

E que no alto céu ainda claramente azul

Já crescente nítido, ou círculo branco, ou mera luz nova que vem.

*

A lua começa a ser real.

II

Ah o crepúsculo, o cair da noite, o acender das luzes nas grandes cidades

E a mão de mistério que abafa o bulício,

E o cansaço de tudo em nós que nos corrompe

Para uma sensação exata e precisa e ativa da Vida!

Cada rua é um canal de uma Veneza de tédios

E que misterioso o fundo unânime das ruas,

Das ruas ao cair da noite, ó Cesário Verde, ó Mestre,

Ó do “Sentimento de um Ocidental”!

*

Que inquietação profunda, que desejo de outras coisas,

Que nem são países, nem momentos, nem vidas,

Que desejo talvez de outros modos de estados de alma

Umedece interiormente o instante lento e longínquo!

*

Um horror sonâmbulo entre luzes que se acendem,

Um pavor terno e líquido, encostado às esquinas

Como um mendigo de sensações impossíveis

Que não sabe quem lhas possa dar…

*

Quando eu morrer,

Quando me for, ignobilmente, como toda a gente,

Por aquele caminho cuja ideia se não pode encarar de frente,

Por aquela porta a que, se pudéssemos assomar, não assomaríamos

Para aquele porto que o capitão do Navio não conhece,

Seja por esta hora condigna dos tédios que tive,

Por esta hora mística e espiritual e antiquíssima,

Por esta hora em que talvez, há muito mais tempo do que parece,

Platão sonhando viu a ideia de Deus

Esculpir corpo e existência nitidamente plausível.

Dentro do seu pensamento exteriorizado como um campo.

*

Seja por esta hora que me leveis a enterrar,

Por esta hora que eu não sei como viver,

Em que não sei que sensações ter ou fingir que tenho,

Por esta hora cuja misericórdia é torturada e excessiva,

Cujas sombras vêm de qualquer outra coisa que não as coisas,

Cuja passagem não roça vestes no chão da Vida Sensível

Nem deixa perfume nos caminhos do Olhar.

*

Cruza as mãos sobre o joelho, ó companheira que eu não tenho nem quero ter.

Cruza as mãos sobre o joelho e olha-me em silêncio

A esta hora em que eu não posso ver que tu me olhas,

Olha-me em silêncio e em segredo e pergunta a ti própria

— Tu que me conheces — quem eu sou

(Fernando Pessoa)

(Dan Caragea)