Vechiul Fulton Ferry Hotel

Joseph Mitchell in fatza lui Sloppy Louie's
mijlocul anilor 1950
(photo published in The New Yorker)
no copyright infringement intended

(click here for the English version)

Zona in care a fost una din pietele mari de peste ale New Yorkului este azi un punct turistic permanent aglomerat. Cladirea in care se afla piata a devenit un complex de restaurante si magazine de suveniruri, plus nelipsitul visitor center, plus un food court care se prelungeste cu o terasa uriasa tronand peste East River. Te asezi pe un sezlong pe terasa si savurezi privelistea. Brooklyn Bridge e foarte aproape. Langa fosta piata stau ancorate doua corabii, ramase acolo de pe vremea cand vapoarele venite din toata lumea acostau acolo si isi descarcau pestele, sau alte marfuri, sau calatori.

Locul respira istorie, respira vechiul New-York. Cladirile din jur isi au fiecare o poveste a lor, doar ca este bine ascunsa. Iti trebuie mult ca sa dibui povestea fiecarei cladiri, pentru ca oamenii care lucrau acolo pe vremuri nu mai sunt: pescari si negustori de peste (fie ei angrosisti sau detailisti), marinari si armatori, carciumari si ospatari, functionarii dela firmele care tineau businessul sau traiau pe langa el, toti muncitorii din port si nu numai, hamali si instalatori, zidari si lacatusi, sau oameni care calatoreau des cu afaceri sau de placere. Toti oamenii acestia nu mai sunt, mai exista acum ghizi turistici care stiu multe lucruri si poate sunt pasionati sa afle si altele. Mai exista apoi arhivele orasului, doar ca e greu sa ajungi la ele. Pe locul unde erau carciumi marinaresti si hoteluri cam stil trei coceni, totul este aranjat acum sa atraga turisti.

Este greu deci sa afli povestea acelor case, si e pacat, pentru ca fiecare poveste ascunde in ea de fapt alte povesti si mai vechi, care merg hat departe, pana la vremea cand colonistii olandezi venisera aici si intemeiau Noul Amsterdam.

O asemenea poveste am gasit-o intr-o carte scrisa de un mare scriitor new-yorkez, Joseph Mitchell. Venise la New York prin 1928, era de undeva din North Carolina mi se pare, si avea un singur gand, sa devina scriitor. A inceput sa colaboreze la diferite ziare, iar la Herald Tribune a primit un sfat, sa se plimbe de nebun pe strazi, sa inteleaga fiecare coltisor si fiecare om care i se va parea mai ciudat. Si asta a facut tot restul vietii, s-a plimbat ca un maniac prin tot New Yorkul, a cercetat fiecare strada si fiecare cladire, s-a imprietenit cu toti ciudatii, si nu numai, cu toti oamenii simpli (pentru ca oamenii simpli sunt cei care au ceva de spus, daca stii sa-i asculti, si el stia sa-i asculte, e si asta un dar dela Dumnezeu, nu-l avem toti). Si a scris, povestiri dupa povestiri, despre strazi si case, despre ciudati si despre oamenii simpli care ii povesteau alte povesti, in care era vorba de alte povesti si mai vechi.

Prin 1933 cred, a inceput sa lucreze pentru The New Yorker, prin 1938 a capatat acolo statutul de staff writer, si acolo a lucrat pana a murit prin anii nouazeci.

Daca ii citesti o pagina doar, te indragostesti de cartile lui si nu mai scapi, devii maniac si tu, devine drog, si e periculos.

In iunie 1952 i-a aparut povestirea The Cave, a numit-o mai tarziu Up to the Old Hotel. Povestirea i-a aparut fireste in The New Yorker, iar mai tarziu a aparut in volum, ca toate celelalte.

Era pe vremea aceea client la Sloppy Louie's, un restaurant pescaresc aflat intr-o  cladire acolo spre malul lui East River, pe coltul dintre South Street si Fulton Street. Patronul era un batran italian, Louie Morino, venise dintr-un sat de pescari de langa Genova, lucrase multi ani ca ospatar prin diverse carciumi pescaresti, pana isi cumparase locul acesta dela un alt carciumar italian.

veche carte postala, aratandu-l pe Louie Morino
(proprietarul lui Sloppy Louie's)
(http://www.cardcow.com/159890/sloppy-louies-restaurant-92-south-street-new-york-city/)
no copyright infringement intended

Stateau des de vorba, iar italianul era totdeauna bun la povesti. Povesti care, cum zic, se chemau unele pe altele. Satul de unde plecase, cum arata taica-sau, si ce pesti se pescuiau acolo, la cine venise la New York, locurile pe unde lucrase ca ospatar, si apoi despre carciuma aceasta, Sloppy Louie era o porecla, lenesul Louie, de fapt porecla de Sloppy o avusese si carciuma dinainte, si se pastrase. S-a suparat omul nostru la inceput, insa ceilalti vazandu-l suparat au continuat sa il necajeasca. Si si-a dat seama ca nu avea alta cale decat sa se alieze cu ei, asa ca si-a scris si pe firma Sloppy Louie.

In fine, Louie se gandea acum sa isi mareasca spatiul cu mese, caci avea clienti din ce in ce mai multi, dar nu prea avea unde sa se extinda. La primul etaj avea depozitul, caci nimeni nu se incumeta pe acolo sa isi faca depozit in pivnita, East River e la doi pasi si sunt inundatii cand ti-e lumea mai draga. E invers ca in centrul nostru vechi din Bucuresti, aici negustorii cand cumparau o pravalie in primul rand ii interesa beciul, asta trebuia sa fie solid ca acolo isi tineau marfa, nu de inundatii le era teama bucurestenilor, ci de incendii, le ardeau casele, dar averea era in beciuri si ramanea. Uite ca la New York pe malul raului e taman pe dos.

Asadar batranul Louie avea o problema, ca nu putea sa isi extinda carciuma. Scriitorul l-a intrebat atunci de etajele superioare ale casei, ca mai erau doua. Ei bine, Louie nu se urcase acolo nicodata. Si o noua poveste s-a insailat. Pe vremuri, cand nu exista inca Brokklyn Bridge, iar legatura cu Brooklynul era asigurata de un feribot, niste olandezi construisera casa asta, era Fulton Ferry Hotel, de fapt asezat in casa asta si casa de langa ea. Aici exista o scara numai pana la primul etaj, apoi era un lift din acelea vechi, actionat manual cu franghii. In casa cealalta era scara pana la ultimul etaj. Hotelul isi avusese vremurile lui de glorie, dar dupa ce s-a construit Brooklyn Bridge nu a mai fost nevoie de feribot, incet, incet si vapoarele au inceput sa ancoreze pe Hudson, aici a ramas Piata de Peste, the Old Fulton Fish Market, dar oricum hotelul nu mai avea vad. Asa ca olandezii (mai bine zis urmasii lor) au inchiriat cladirile printr-o agentie imobiliara si nu le-a mai pasat de ele. Au venit carciumari italieni dupa carciumiari italieni, pana la Louie, si au lasat naibii etajele de sus, ca le era si frica sa mai mearga cu liftul ala de pe vremea lui Pazvante Chiorul.

Au fost doua situatii in care Louie era gata gata sa ia liftul. A venit odata un mester sa repare acoperisul, insa cand a vazut liftul, a preferat sa se suie pe acoperisul casei celeilalte si sa treaca de acolo pe acoperisul asta. A mai venit odata un constructor, avea doua casti de protectie la el, ei erau gata-gata sa se suie in lift, insa s-a lasat si constructorul asta pagubas, era si gras peste masura. Castile ramasesera insa aici in carciuma, de cativa ani.

Se intamplase insa ceva. Venise intr-o seara o batrana si se recomandase ca fiind proprietareasa casei. Trecuse intamplator pe acolo, nu avea nici o treaba anume. Si era din familia aceea de olandezi. Iar Louie cunoscuse candva in Brooklyn, unde lucrase ca ospatar, o doamna foarte batrana care venea sa cineze la restaurant si era apoi condusa la trasura, pentru ca mergea greu, insa era vioaie  la vorba si simpatica, ei bine, batranica aceea ii povestise de familia asta de olandezi, fusesera niste oameni de oarece vaza in vremurile de demult. Iar acum lui Louie i se aprinsese un beculet, si a vrut sa afle mai mult despre istoria acelui hotel de deasupra la care nu mai urcase nimeni de zeci de ani. Nimeni nu prea stia nimic, pana la urma un client care lucra la un serviciu de arhive a venit cu cateva informatii interesante, drept pentru care Louie l-a servit gratis cu cina vreo sapte spatamani, ca asa fusese invoiala.

Si atunci Joseph Mitchell, scriitorul, care ascultase toate povestile astea, i-a propus lui Louie sa ia liftul impreuna. Bine, a zis carciumarul, insa vino odata imbracat cu haine proaste, ca e praf si mizerie ca dracu', iti dai seama.

Nu, a raspuns scriitorul, acum sa mergem, ca alta data nu o vom mai face.

Si-au luat castile, au urcat la primul etaj pe scara. Ca sa ajunga la lift trebuia sa se urce acum pe o scara de lemn fixata in podea si in tavan. Usa dela lift s-a deschis greu. Au pasit inauntru. Liftul avea podea, dar nu avea tavan, asa ca se vedeau rotile mari de deaupra. pe care rulau franghiile. Se vedeau pentru ca isi luasera lanterne, altfel era bezna.

Au tras de o franghie, nu s-a miscat, au mai tras odata, in fine a inceput sa urce liftul scartaind. Trageau de franghie, urca nitel si statea, iar trageau, iar urca. Au ajuns in sfarsit la unul ditre etaje. Acum nu se mai deschidea usa dela lift sa iasa. S-a deschis pana la urma si au pasit intr-un hol mare. Era ca orice hotel de mana a saptea, cu niste camere in jurul holului. O placarda intr-una din camere: The Wages of Sin is Death, and that's what's the hotel about: wages of sin, death, dust, old empty rooms, old empty whiskey bottles, old empty bureau drawers.

N-au mai mers la etajul de sus, ce sa mai fie acolo?

Inchei cu un fragment din povestire, chiar inceputul ei, croit asemanator cu Moby Dick al lui Melville (cam respira a Melville hotelul ala vechi, oricum):

Every now and then, seeking to rid my mind of thoughts of death and doom, I get up early and go down to Fulton Fish Market. I usually arrive around five-thirty, and take a walk through the two huge open-fronted sheds, the Old Market and the New Market, whose fronts rest on South Street and whose backs rest on piles in the East River. At that time, a little while before the trading begins, the stands in the sheds are heaped high and spilling over with forty to sixty kinds of finfish and shellfish from the East Coast, the West Coast, the Gulf Coast, and half a dozen foreign countries. The smoky riverbank dawn, the racket the fishmongers make, the seaweedy smell, and the sight of this plentifulness always give me a feeling of well-being, and sometimes they elate me. I wander among the stands for an hour or so. Then I go into a cheerful market restaurant named Sloppy Louie’s and eat a big, inexpensive, invigorating breakfast–a kippered herring and scrambled eggs, or a shad-roe omelet, or split sea scallops and bacon, or some other breakfast specialty of the place.

(http://ahistoryofnewyork.com/tag/sloppy-louies/)

(http://ahistoryofnewyork.com/tag/sloppy-louies/)