Fraţii Goleşti

Fraţii Goleşti
(http://reptilianul.blogspot.com/2011_07_01_archive.html)
no copyright infringement intended

Cei patru fii ai lui Dinicu Golescu: de la stânga la dreapta sunt Ştefan, Nicolae, Alexandru-Albu şi Radu. Să-l adăugăm şi pe al cincilea, vărul lor Alexandru-Negru (Arăpilă), fiul lui Iordache Golescu. Cei doi veri Alexandru sunt sursă de confuzie pe Internet: aproape toate referirile la Alexandru-Albu conduc la Alexandru-Negru. Şi este păcat, pentru că fiecare din cei doi Alexandru şi-a avut locul lui deosebit în istoria noastră.

Nici unul din cei patru fii ai lui Dinicu nu a avut moştenitori (vărul lor Arăpilă a avut însă unsprezece copii). Sora celor patru fraţi, Anca (soţia lui Alexandru Racoviţă) a avut nouă copii. Printre ei Felicia Racoviţă, Ana Davila (soţia doctorului Carol Davila şi mama dramaturgului Alexandru Davila), şi Zoe Grant (soţia lui Effingham Grant şi mama pictorului Nicolae Grant şi a inginerului Robert Grant, constructorul Podului Grant din Bucureşti). O avalanşă ameţitoare de nume, însă cu rezonanţă în istoria întemeierii României moderne.

Să ne întoarcem acum la cei patru fraţi Goleşti şi la vărul lor Arăpilă. Biografiile lor exemplifică foarte bine evoluţia elitei româneşti de-a lungul veacului al nouăsprezecelea.  Generaţia bunicului lor, ca şi cea a părinţilor Dinicu şi Iordache, se purta după moda fanariotă, cu anteriu şi işlic, fratii Goleşti aparţin primei generaţii îmbrăcate după moda vest-europeană. Jurnalul de călătorie al lui Dinicu Golescu a fost tipărit la 1826 în grafie chirilică, urmaşii săi au trecut fără să şovăie la grafia latină. Este uluitor cât de repede s-a făcut în societatea românească saltul acesta, dela moda fanariotă la cea vest-europeană, atât de diferită, şi dela grafia chirilică la cea latină.

Dela bunic la nepoţi, toţi Goleştii au îndeplinit funcţii importante în stat, doar că denumirea acestor funcţii arată iarăşi saltul care s-a făcut în ţara noastră în secolul al nouăsprezecelea dela rânduielile feudale la societatea modernă. Bunicul fusese mare ban, părinţii au fost mari logofeţi, fiii lor au fost miniştri şi prim-miniştri.

Bunicul, Banul Radu, a fost un om gospodar şi chibzuit, care a ştiut să îşi înmulţească averea (a fost în acelaşi timp un apreţuitor al învăţăturii şi a avut grijă de educaţia fiilor săi). Nici unul dintre urmaşii săi nu i-a moştenit simţul afacerilor. Dinicu şi Iordache au fost mari cărturari, care nu au pregetat să îşi folosească averea pentru călătorii interesante şi pentru proiecte culturale - educaţionale. Pentru ţara noastră ei au reprezentat generaţia iluminiştilor. Urmaşii lor, fraţii Goleşti, au trăit din plin viaţa politică românească de-a lungul unui întreg veac. Generaţia lor a fost aceea a oamenilor politici care au întemeiat România modernă.

Nu au fost numai fraţii Goleşti. A fost o generaţie întreagă. Toţi au învăţat la Şcoala dela Sfântul Sava, au studiat apoi în străinatate, îndeobşte la Paris, de unde s-au întors cu ideile noi ale secolului. Au intrat în primele unităţi militare româneşti, au fost cărvunari urmând pilda carbonarilor, au fost masoni şi au activat în Societatea Filarmonică şi în Frăţia, au fost căuzaşi şi au facut parte din Guvernul Provizoriu al Revoluţiei dela 1848, au trăit apoi suferinţele exilului. Bălcescu avea să moară departe de ţară. Ceilalţi s-au întors şi au înfăptuit Unirea, au fost parlamentari şi miniştri sub Cuza, apoi l-au înlăturat şi au adus domnitor străin, şi au continuat să lupte în politică, au fost mai departe parlamentari şi miniştri, iar unii dintre ei au trăit destul de mult pentru a fi printre făuritorii Independenţei: Brătianu, Kogălniceanu, Rosetti, Alecsandri ...

Toţi aceştia au fost oameni politici, nu au fost sfinţi. Au greşit de multe ori, au dezamăgit de multe ori, au fost de multe ori roşi de ambiţii şi de vanităţi deşarte, au fost uneori ridicoli, cu totul în afara realităţilor, uneori prea radicali şi alteori neîndeajuns de radicali, uneori cinstiţi şi naivi, uneori necinstiţi. Adversarii lor politici nu i-au cruţat şi câteodată i-au ridiculizat până la caricatură. Să ne amintim aici de Agamiţă Dandanache, vechiu luptător dela paşopt, sau de urâciunea fără suflet, fără cuget încondeiată de Eminescu. Dar cu ei, cu greşelile, cu ambiţiile şi vanităţile lor, cu ale lor bune şi rele, s-a întemeiat România modernă. Ei au fost ctitorii noştri.

Să încerc să spun câteva cuvinte despre fiecare din fraţii Goleşti.

Ştefan Golescu
desen din anul 1848
sursa: Principatele Române. Acte şi documente publicate cu ajutorul comitetului pentru rădicarea monumentului lui Ioan C. Bratianu, Tomul I, Actul No. 287 din 9 Iunie 1848, (Bucuresci: Institut de arte grafice Carol Göbl, 1902), p. 523
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Stefan_Golescu_desen.png)
no copyright infringement intended

Ştefan Golescu a fost membru al Guvernului Provizoriu Revoluţionar dela 1848, şi de două ori prim-ministru: în 1861 şi apoi în 1867 - 1868. A lăsat amintirea unui om serios, filosof, cu toate gândurile îndreptate spre nefericita-i patrie. Impunea respect tuturor. Vărul său Arăpilă nu a avut curajul să-l tutuiască decât foarte târziu, iar Ion C. Bratianu niciodată. Toţi te ştiu om liniştit, serios, cu judecată, prietenul libertaţii, îndrăgostitul ţării tale, l-a descris Alexandru-Albu. Avea sa moară în 1874 la Nancy.

Nicolae Golescu
desen din anul 1848
sursa: Principatele Române. Acte şi documente publicate cu ajutorul comitetului pentru rădicarea monumentului lui Ioan C. Bratianu, Tomul I, Actul No. 287 din 9 Iunie 1848, (Bucuresci: Institut de arte grafice Carol Göbl, 1902), p. 523
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Nicolae_Golescu_desen.png)
no copyright infringement intended

Spre deosebire de Ştefan, fratele sâu Nicolae Golescu avea, cel puţin în tinereţe, o fire veselă, iar mica istorie îi atribuie câteva succese galante. În 1834 intră în Societatea Filarmonică, în 1840 este agă al poliţiei iar în această calitate instrumentează anchetarea şi acuzarea în procesul cărvunarilor (conspiraţia Filipescu, printre cei judecaţi, alaturi de Mitică Filipescu se află Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu şi Marin Serghiescu-Naţionalul), în 1842 încearcă să obţină tronul Munteniei, este ministru de interne până în 1847, între timp participă la diferite comitete revoluţionare, în 1848 este ministru de interne în Guvernul Provizoriu Revoluţionar şi membru al Locotenenţei Domneşti care fusese pusă in fruntea guvernului, în 1857 este vicepreşedinte al Divanului Ad-hoc al Munteniei, iar în 1859 se numără printre candidaţii la domnie, însă se retrage în favoarea lui Cuza. A fost Preşedintele Comisiei Centrale dela Focşani (care a funcţionat din 1859 până în 1862, cu rostul de a unifica legislaţia celor două principate). A fost în două rânduri prim-ministru: în 1860 şi în 1868 (când a urmat imediat dupâ Ştefan Golescu care a devenit atunci Preşedinte al Senatului). În 1866 a fost unul din fruntaşii complotului care l-a înlăturat pe Cuza dela domnie, şi a făcut atunci parte din Locotenenţa Domnească care l-a adus pe Domnitorul Carol. În 1870 avea să fie amestecat în complotul care viza detronarea lui Carol (complot rămas cunoscut în istorie ca Republica dela Ploieşti). Nicolae Golescu urma să fie din nou într-o Locotenenţă Domnească (ar fi fost a treia pentru el). De data aceasta complotul s-a terminat în paradox, întrucât s-a stins cumva înainte de a începe. Complotiştii au fost judecaţi, dar tribunalul i-a gasit fără vină şi i-a achitat pe toţi. Curat paradox! Domnitorul Carol a fost foarte nemulţumit, evident, dar oricum am lua-o a fost până la urmă o dovadă de independenţă a justitiei - lucru meritoriu într-o democraţie atât de tânără. Sau mai ştii?

O viaţă tumultoasă, aşadar, cu destule zigzaguri politice: poate dovada unui temperament prea radical, în sensul bun ori rău al cuvântului, poate dovada unor convingeri ferme asupra destinului ţării, convingeri pe care le-a urmat indiferent de zigzagurile politice ale celorlalţi. A murit la Bucureşti în 1877. La Muzeul de Artă al României există un portret al său, realizat de pictorul Constantin Daniel Rosenthal.

Constantin Daniel Rosenthal, Portrait of Nicolae Golescu
oil on canvas
National Museum of Art of Romania
(http://en.wikipedia.org/wiki/File:Constantin_Daniel_Rosenthal_-_Portretul_lui_Nicolae_Golescu.jpg)
no copyright infringement intended

Alexandru C. Golescu-Albu nu s-a implicat în politică, spre deosebire de fraţii săi. Era inginer şi a fost cel care a captat apele minerale dela Căciulata. Apropiaţii îl numeau Papa Golescu, se pare că era un om extraordinar de cumsecade, iubit de toate nepoatele şi nepoţii, el fiind cel care îi încânta cu poveşti şi îşi umplea mereu buzunarele cu ceva bun, unde cei mici aveau deplină libertate să scotocească.

Opiniile lui le aflăm din scrisorile care au rămas dela el. Iată de exemplu ce scria el despre Bucureşti: Oraş unde sensualismul, imoralitatea, viciul şi egoismul, toate fructe ale ignoranţei, sunt principalele mobiluri care însoţesc lunga viaţă a onorabililor şi foarte nobililor noştri boieri şi, prin urmare, a cinstiţilor şi prea respectabililor noştri ciocoi. Şi, într-adevăr, când trebuie să locuieşti o ţară, unde 99% din locuitori trăiesc în mizerie şi în ignoranţă pentru a procura unui al o sutălea plăceri frivole şi un lux barbar, atunci, zic eu, trebuie să taci şi să suferi şi este o fericire ca să ai în acest caz câţiva prieteni cu care să poţi plânge în tăcere nenorocirile patriei. Mă întreb doar dacă s-a schimbat ceva între timp.

Şi iată ce soţie îşi căuta: Vreau ca ea sa aibă virtuţile unei bune elveţiene şi în plus să fie pasionată ca o italiancă. Mai vreau ca să cânte la pian, în clipe cand voi fi sentimental şi atunci îmi va trebui muzică ... Nu e de mirare că a rămas holtei (de altfel ca şi ceilalţi trei frati). O femeie precisă ca un ceasornic Schauffhausen şi pasionată ca o italiancă, mai treacă-meargă, dar să şi cânte la pian? Şi ce te faci daca femeia are virtuţile unei italience şi este pasionată ca o bună elveţiană?

Alexandru-Albu a murit în 1873 şi a fost înmormântat în parcul cu arbori ornamentali din faţa conacului Goleştilor: acela fusese în timpul vieţii locul său preferat.

Al patrulea frate, Radu Golescu, în momentul izbucnirii Revoluţiei de la 1848 era cunoscut ca unul din cei mai remarcabili comandanţi pe care îi avea armata valahă. Guvernul Provizoriu Revoluţionar l-a avansat la gradul de colonel şi i-a incredinţat comanda garnizoanei Bucureşti. Avea să fie unul din eroii Bătăliei din Dealul Spirii din 13 septembrie 1848. Bătălia a opus 931 infanterişti şi 165 pompieri români unui corp de armată otoman format din 5000 pedestraşi, călăreţi şi tunari. În aceasta luptă total inegală, colonelul Radu Golescu a fost rănit grav şi luat prizonier. A rămas în prizonierat până în 1853.

Din scrisorile lui Alexandru-Albu aflăm mai multe despre Radu. Avea o fire deschisă şi veselă şi in familie era strigat Pupu, Piupiu sau Rodolphina (cei din afara familiei îl porecliseră Cătana, poate ca să-l tachineze). Era oare un bărbat frumos sau urât? Alexandru-Albu pare destul de ambiguu în descrierea pe care i-o face (neuitând să spună şi cam ce fel de soţie i-ar fi fost potrivită - se pare că pentru Albu era un obicei): Deşi greoi şi otova, are cap frumos, păr negru, ochi negri, sprâncene negre, obraz roz-spălăcit. Acest contrast e ceva plăcut, ba înfăţisarea lui are şi ceva surâzător şi blând. Hai să spunem că luat în totul are cap frumos, melancolic sau dacă vrei cap italian. Aşa că poate să aibă o soţie frumoasă, dar îl sfătuiesc să nu şi-o aleagă foarte scundă; dacă vrea ca deformităţile-i să sară mai puţin în ochi. Şi până la urmă Radu a preferat să rămână şi el holtei decât să dea Doamne fereşte peste o soţie foarte scundă. A trăit cel mai mult dintre toţi fraţii, până în 1882.

Alexandru G. Golescu-Negru (Arăpilă)
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Alexandru_G._Golescu1.jpg)
no copyright infringement intended

Alexandru G. Golescu-Negru (Arăpilă), vărul celor patru fraţi Goleşti şi fiul lui Iordache Golescu şi al Mariei Bălăceanu, a fost şi el una din figurile importante ale veacului său. Alături de Dumitru Brătianu şi Ion Ghica a înființat in 1839 la Paris Societatea pentru Invățătura Poporului Român, iar în 1843 a fondat împreună cu Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti și  Christian Tell societatea secretă Frăția. Guvernul Provizoriu l-a trimis ca agent confidențial la Constantinopol, apoi ca agent diplomatic la Paris, fiind însărcinat să ceară atât susținerea diplomatică a guvernelor europene, cât și ajutoare militare. Au urmat anii de exil, apoi întoarcerea in țară şi lupta pentru înfăptuirea Unirii. Între 1868 - 1870 a fost prim-ministru. În timpul guvernării sale, s-a inaugurat Monetăria Statului și s-a adoptat o lege referitoare la poliție și la exploatarea căilor ferate. A venit apoi anul 1877, iar Alexandru Golescu-Negru a avut o altă atitudine decât colegii săi din Partidul Național Liberal. Îngrijorat de perspectiva unei expansiuni ţariste în Balcani a militat pentru a cere sprijin Austro-Ungariei, iar, în cazul încheierii unei convenții cu Rusia, opina că ar fi necesară una şi cu Turcia. S-a retras apoi din viața politică iar ultimii ani şi i-a petrecut în sânul familiei. A murit în 1881. Avea numai 61 de ani.

Ne-au rămas dela el câteva lucrări în care îşi promova țara. Printre altele, în 1848 publicase la Viena Die politische Stellung der Roumänen, iar în 1856 la Paris De l'abolition du servage dan les Principautés Danubiennes. Nu au fost singurele sale lucrări: Golescu-Negru also promoted the Romanian cause in 1848 by publishing two reports, one on A History of the Latest Events in the Principalities, and a second on A History of the Russian Protectorate in the Principalities and of the Reglement Organique. (University of Ohio Encyclopedia)

Aş vrea să închei cu un fragment dintr-o scrisoare a lui Alexandru C. Golescu-Albu, pentru că este o declarație de dragoste profundă şi de ataşament total pentru România:

Dacă prin inimă aparținem familiei şi mai ales bunei şi iubitoarei noastre mame, tot prin inimă aparținem patriei noastre României, această mamă iubitoare a noastră a tuturor; ea este mult mai în suferință şi mult mai nenorocită şi cât pe aci sa fie smulsă dragostei noastre. Inima noastră, prin tot ce are ea mai duios, iubitor, omenesc, zboară spre inima mamei noastre. Prin tot ce are ideal şi, aş spune, supraomenesc, revine de drept patriei noastre.


(am folosit informații din Wikipedia/Famila Golescu, Wikipedia/Ştefan Golescu, Wikipedia/Nicolae Golescu, Wikipedia/Radu Golescu, Wikipedia/Alexandru G. Golescu, Wikipedia/Bătălia din Dealul Spirii, Jurnalul Național/Idealul Fraților Goleşti, Jurnalul Național/Ctitori ai României-150 de ani dela Unirea Principatelor Române, Adevărul/Povestea Masonului Alexandru G. Golescu, olteanul care a ajuns prim-ministru, Univeristy of Ohio Encyclopdia/Golescu-Negru şi Politeía/Cine işi aminteşte de Mitică Filipescu? - citatele sunt luate din aceste surse şi am folosit pentru ele caractere italice)


(Familia Goleştilor)

(C.D.Rosenthal)