Updates, Live

Sunday, April 06, 2014

Zinca Goleasca


Când am descoperit acum câtăva vreme imaginea acestei picturi, pe pagina web a Colegiului Naţional Zinca Golescu, mi-am amintit de o stradă bucureșteană pe care fusesem odată demult, în liceu, invitat de un coleg de clasă. Strada se afla în Giulești, iar colegul meu îmi explicase cu multe amănunte cum să ajung. Am căutat strada și odată aflat pe ea m-am uitat la nume să fiu sigur. Pe o placă scria Strada Zinca Goleasca (fostă Zece Maiu). Mi-a sărit în ochi folosirea formei feminine pentru numele de familie, o regulă de mult uitată de limba română. Colegul meu îmi dăduse numele străzii ca Zinca Golescu, evident. Dar și Maiu era forma veche pentru luna mai. Coborâsem oare în timp, cu câte decenii? După câteva luni, aveam să dau din nou de strada asta, însă sub vechiul ei nume, Zece Maiu, într-o carte consacrată perioadei interbelice.

Au trecut de atunci multe zeci de ani. Azi am fost prin Centrul Vechi și am trecut prin dreptul Hanului Roșu, care se tot renovează de nu știu cât timp. Nu cred însă că va mai avea strălucirea de odinioară. O fotografie de epocă ne arată o casă ca o bijuterie. Fotografia datează din 1856, iar autorul ei este Ludwig Angerer. Citisem de curând că Zinca Golescu a fost o vreme proprietăreasa terenului. Mi-am amintit de strada din Giulești și mi-am zis că trebuie neapărat să spun aici câteva cuvinte despre această femeie, care și-a avut locul ei în evenimentele din prima jumătate a veacului al nouăsprezecelea în Țara Românească.

O chema Zoe, și era alintată Zoiţa sau Zinca. A rămas cunoscută sub fiecare din aceste trei nume. S-a născut în 1792 la Craiova, fiica ispravnicului Alexandru Farfara și a Dumitranei Pârșcoveanu. A învăţat în casă greaca și franceza: epoca fanariotă apunea, iar elita valahă intra sub zodia secolului francez al Luminilor.

La treisprezece ani părinţii au măritat-o cu Dinicu Golescu. Era anul 1805, iar fetele erau măritate foarte de timpuriu, chiar și fetele de boieri. La paisprezece ani năștea primul copil. Au avut cu totul cinci copii, patru băieţi și o fată: Ștefan, Nicolae, Alexandru, Radu si Anca. Singură fata avea să-i aducă nepoţi și nepoate. După nașterea copiilor cei doi soţi s-au separat. Dinicu a trăit apoi la București în palatul său de pe Podul Mogoșoaiei, iar Zoe a rămas la Golești, cu conacul și moșia.

Sigur că venea însă des în Capitală. Frecventa saloanele bucureștene și citea cărţile care veneau dela Paris. A devenit o susţinătoare a ideilor înaintate care circulau prin Europa vremii. Iar anul 1848 a găsit-o de partea căuzașilor, alături de fiii ei. Soţul ei murise în 1830, lăsând-o cu răspunderea familiei și a averii.

Dupa înăbușirea revoluţiei avea să cunoască și ea vitregiile exilului. S-a refugiat mai întâi la Sibiu, apoi a trecut în Imperiul Otoman, încercând sa intervină pentru eliberarea fiilor ei. S-a întors la București la sfârșitul lui 1849, cu încuviinţarea lui Ömer-Pașa (generalul otoman care în numele Porţii controla situaţia din Țările Române dupa înăbușirea Revoluţiei - este menţionat și de Grigore Serurie în însemnările sale). Zoe a intrat în conflict cu reprezentantul rus în Valahia și a fost obligată să stea la moșia dela Golești, unde s-a îngrijit de școala slobodă obștească, cea care fusese organizată de soţul ei. În scrisorile schimbate între Zoe și fiii ei aflaţi în exil intervenea mereu problema banilor. Băieţii îi cereau să lichideze averea mobilă și să le trimită banii, pentru susţinerea cauzei revoluţionare. Ea s-a descurcat greu, a trebuit sa vândă Hanul Roșu, dar le-a trimis bani de fiecare dată. A reușit cu abilitate să păstreze până la urmă ceva din avere.

Zinca Goleasca a murit în 1879. Avea 87 de ani. Trei dintre fiii ei muriseră cu câţiva ani mai devreme.


(am folosit informaţii din Familypedia,  pagina web a Colegiului Naţional Zinca Golescu, Ziarul Ring, Analele Academiei Române, Wikipedia/Familia Golescu, Wikipedia/Omar Pasha)


(Familia Goleştilor)

(Nicolae Effingham Grant)

Labels: ,

Wednesday, April 02, 2014

Fraţii Goleşti


Cei patru fii ai lui Dinicu Golescu: de la stânga la dreapta sunt Ştefan, Nicolae, Alexandru-Albu şi Radu. Să-l adăugăm şi pe al cincilea, vărul lor Alexandru-Negru (Arăpilă), fiul lui Iordache Golescu. Cei doi veri Alexandru sunt sursă de confuzie pe Internet: aproape toate referirile la Alexandru-Albu conduc la Alexandru-Negru. Şi este păcat, pentru că fiecare din cei doi Alexandru şi-a avut locul lui deosebit în istoria noastră.

Nici unul din cei patru fii ai lui Dinicu nu a avut moştenitori (vărul lor Arăpilă a avut însă unsprezece copii). Sora celor patru fraţi, Anca (soţia lui Alexandru Racoviţă) a avut nouă copii. Printre ei Felicia Racoviţă, Ana Davila (soţia doctorului Carol Davila şi mama dramaturgului Alexandru Davila), şi Zoe Grant (soţia lui Effingham Grant şi mama pictorului Nicolae Grant şi a inginerului Robert Grant, constructorul Podului Grant din Bucureşti). O avalanşă ameţitoare de nume, însă cu rezonanţă în istoria întemeierii României moderne.

Să ne întoarcem acum la cei patru fraţi Goleşti şi la vărul lor Arăpilă. Biografiile lor exemplifică foarte bine evoluţia elitei româneşti de-a lungul veacului al nouăsprezecelea.  Generaţia bunicului lor, ca şi cea a părinţilor Dinicu şi Iordache, se purta după moda fanariotă, cu anteriu şi işlic, fratii Goleşti aparţin primei generaţii îmbrăcate după moda vest-europeană. Jurnalul de călătorie al lui Dinicu Golescu a fost tipărit la 1826 în grafie chirilică, urmaşii săi au trecut fără să şovăie la grafia latină. Este uluitor cât de repede s-a făcut în societatea românească saltul acesta, dela moda fanariotă la cea vest-europeană, atât de diferită, şi dela grafia chirilică la cea latină.

Dela bunic la nepoţi, toţi Goleştii au îndeplinit funcţii importante în stat, doar că denumirea acestor funcţii arată iarăşi saltul care s-a făcut în ţara noastră în secolul al nouăsprezecelea dela rânduielile feudale la societatea modernă. Bunicul fusese mare ban, părinţii au fost mari logofeţi, fiii lor au fost miniştri şi prim-miniştri.

Bunicul, Banul Radu, a fost un om gospodar şi chibzuit, care a ştiut să îşi înmulţească averea (a fost în acelaşi timp un apreţuitor al învăţăturii şi a avut grijă de educaţia fiilor săi). Nici unul dintre urmaşii săi nu i-a moştenit simţul afacerilor. Dinicu şi Iordache au fost mari cărturari, care nu au pregetat să îşi folosească averea pentru călătorii interesante şi pentru proiecte culturale - educaţionale. Pentru ţara noastră ei au reprezentat generaţia iluminiştilor. Urmaşii lor, fraţii Goleşti, au trăit din plin viaţa politică românească de-a lungul unui întreg veac. Generaţia lor a fost aceea a oamenilor politici care au întemeiat România modernă.

Nu au fost numai fraţii Goleşti. A fost o generaţie întreagă. Toţi au învăţat la Şcoala dela Sfântul Sava, au studiat apoi în străinatate, îndeobşte la Paris, de unde s-au întors cu ideile noi ale secolului. Au intrat în primele unităţi militare româneşti, au fost cărvunari urmând pilda carbonarilor, au fost masoni şi au activat în Societatea Filarmonică şi în Frăţia, au fost căuzaşi şi au facut parte din Guvernul Provizoriu al Revoluţiei dela 1848, au trăit apoi suferinţele exilului. Bălcescu avea să moară departe de ţară. Ceilalţi s-au întors şi au înfăptuit Unirea, au fost parlamentari şi miniştri sub Cuza, apoi l-au înlăturat şi au adus domnitor străin, şi au continuat să lupte în politică, au fost mai departe parlamentari şi miniştri, iar unii dintre ei au trăit destul de mult pentru a fi printre făuritorii Independenţei: Brătianu, Kogălniceanu, Rosetti, Alecsandri ...

Toţi aceştia au fost oameni politici, nu au fost sfinţi. Au greşit de multe ori, au dezamăgit de multe ori, au fost de multe ori roşi de ambiţii şi de vanităţi deşarte, au fost uneori ridicoli, cu totul în afara realităţilor, uneori prea radicali şi alteori neîndeajuns de radicali, uneori cinstiţi şi naivi, uneori necinstiţi. Adversarii lor politici nu i-au cruţat şi câteodată i-au ridiculizat până la caricatură. Să ne amintim aici de Agamiţă Dandanache, vechiu luptător dela paşopt, sau de urâciunea fără suflet, fără cuget încondeiată de Eminescu. Dar cu ei, cu greşelile, cu ambiţiile şi vanităţile lor, cu ale lor bune şi rele, s-a întemeiat România modernă. Ei au fost ctitorii noştri.

Să încerc să spun câteva cuvinte despre fiecare din fraţii Goleşti.



Ştefan Golescu
desen din anul 1848
sursa: Principatele Române. Acte şi documente publicate cu ajutorul comitetului pentru rădicarea monumentului lui Ioan C. Bratianu, Tomul I, Actul No. 287 din 9 Iunie 1848, (Bucuresci: Institut de arte grafice Carol Göbl, 1902), p. 523
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Stefan_Golescu_desen.png)
no copyright infringement intended


Ştefan Golescu a fost membru al Guvernului Provizoriu Revoluţionar dela 1848, şi de două ori prim-ministru: în 1861 şi apoi în 1867 - 1868. A lăsat amintirea unui om serios, filosof, cu toate gândurile îndreptate spre nefericita-i patrie. Impunea respect tuturor. Vărul său Arăpilă nu a avut curajul să-l tutuiască decât foarte târziu, iar Ion C. Bratianu niciodată. Toţi te ştiu om liniştit, serios, cu judecată, prietenul libertaţii, îndrăgostitul ţării tale, l-a descris Alexandru-Albu. Avea sa moară în 1874 la Nancy.



Nicolae Golescu
desen din anul 1848
sursa: Principatele Române. Acte şi documente publicate cu ajutorul comitetului pentru rădicarea monumentului lui Ioan C. Bratianu, Tomul I, Actul No. 287 din 9 Iunie 1848, (Bucuresci: Institut de arte grafice Carol Göbl, 1902), p. 523
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Nicolae_Golescu_desen.png)
no copyright infringement intended


Spre deosebire de Ştefan, fratele sâu Nicolae Golescu avea, cel puţin în tinereţe, o fire veselă, iar mica istorie îi atribuie câteva succese galante. În 1834 intră în Societatea Filarmonică, în 1840 este agă al poliţiei iar în această calitate instrumentează anchetarea şi acuzarea în procesul cărvunarilor (conspiraţia Filipescu, printre cei judecaţi, alaturi de Mitică Filipescu se află Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu şi Marin Serghiescu-Naţionalul), în 1842 încearcă să obţină tronul Munteniei, este ministru de interne până în 1847, între timp participă la diferite comitete revoluţionare, în 1848 este ministru de interne în Guvernul Provizoriu Revoluţionar şi membru al Locotenenţei Domneşti care fusese pusă in fruntea guvernului, în 1857 este vicepreşedinte al Divanului Ad-hoc al Munteniei, iar în 1859 se numără printre candidaţii la domnie, însă se retrage în favoarea lui Cuza. A fost Preşedintele Comisiei Centrale dela Focşani (care a funcţionat din 1859 până în 1862, cu rostul de a unifica legislaţia celor două principate). A fost în două rânduri prim-ministru: în 1860 şi în 1868 (când a urmat imediat dupâ Ştefan Golescu care a devenit atunci Preşedinte al Senatului). În 1866 a fost unul din fruntaşii complotului care l-a înlăturat pe Cuza dela domnie, şi a făcut atunci parte din Locotenenţa Domnească care l-a adus pe Domnitorul Carol. În 1870 avea să fie amestecat în complotul care viza detronarea lui Carol (complot rămas cunoscut în istorie ca Republica dela Ploieşti). Nicolae Golescu urma să fie din nou într-o Locotenenţă Domnească (ar fi fost a treia pentru el). De data aceasta complotul s-a terminat în paradox, întrucât s-a stins cumva înainte de a începe. Complotiştii au fost judecaţi, dar tribunalul i-a gasit fără vină şi i-a achitat pe toţi. Curat paradox! Domnitorul Carol a fost foarte nemulţumit, evident, dar oricum am lua-o a fost până la urmă o dovadă de independenţă a justitiei - lucru meritoriu într-o democraţie atât de tânără. Sau mai ştii?

O viaţă tumultoasă, aşadar, cu destule zigzaguri politice: poate dovada unui temperament prea radical, în sensul bun ori rău al cuvântului, poate dovada unor convingeri ferme asupra destinului ţării, convingeri pe care le-a urmat indiferent de zigzagurile politice ale celorlalţi. A murit la Bucureşti în 1877. La Muzeul de Artă al României există un portret al său, realizat de pictorul Constantin Daniel Rosenthal.




Alexandru C. Golescu-Albu nu s-a implicat în politică, spre deosebire de fraţii săi. Era inginer şi a fost cel care a captat apele minerale dela Căciulata. Apropiaţii îl numeau Papa Golescu, se pare că era un om extraordinar de cumsecade, iubit de toate nepoatele şi nepoţii, el fiind cel care îi încânta cu poveşti şi îşi umplea mereu buzunarele cu ceva bun, unde cei mici aveau deplină libertate să scotocească.

Opiniile lui le aflăm din scrisorile care au rămas dela el. Iată de exemplu ce scria el despre Bucureşti: Oraş unde sensualismul, imoralitatea, viciul şi egoismul, toate fructe ale ignoranţei, sunt principalele mobiluri care însoţesc lunga viaţă a onorabililor şi foarte nobililor noştri boieri şi, prin urmare, a cinstiţilor şi prea respectabililor noştri ciocoi. Şi, într-adevăr, când trebuie să locuieşti o ţară, unde 99% din locuitori trăiesc în mizerie şi în ignoranţă pentru a procura unui al o sutălea plăceri frivole şi un lux barbar, atunci, zic eu, trebuie să taci şi să suferi şi este o fericire ca să ai în acest caz câţiva prieteni cu care să poţi plânge în tăcere nenorocirile patriei. Mă întreb doar dacă s-a schimbat ceva între timp.

Şi iată ce soţie îşi căuta: Vreau ca ea sa aibă virtuţile unei bune elveţiene şi în plus să fie pasionată ca o italiancă. Mai vreau ca să cânte la pian, în clipe cand voi fi sentimental şi atunci îmi va trebui muzică ... Nu e de mirare că a rămas holtei (de altfel ca şi ceilalţi trei frati). O femeie precisă ca un ceasornic Schauffhausen şi pasionată ca o italiancă, mai treacă-meargă, dar să şi cânte la pian? Şi ce te faci daca femeia are virtuţile unei italience şi este pasionată ca o bună elveţiană?

Alexandru-Albu a murit în 1873 şi a fost înmormântat în parcul cu arbori ornamentali din faţa conacului Goleştilor: acela fusese în timpul vieţii locul său preferat.

Al patrulea frate, Radu Golescu, în momentul izbucnirii Revoluţiei de la 1848 era cunoscut ca unul din cei mai remarcabili comandanţi pe care îi avea armata valahă. Guvernul Provizoriu Revoluţionar l-a avansat la gradul de colonel şi i-a incredinţat comanda garnizoanei Bucureşti. Avea să fie unul din eroii Bătăliei din Dealul Spirii din 13 septembrie 1848. Bătălia a opus 931 infanterişti şi 165 pompieri români unui corp de armată otoman format din 5000 pedestraşi, călăreţi şi tunari. În aceasta luptă total inegală, colonelul Radu Golescu a fost rănit grav şi luat prizonier. A rămas în prizonierat până în 1853.

Din scrisorile lui Alexandru-Albu aflăm mai multe despre Radu. Avea o fire deschisă şi veselă şi in familie era strigat Pupu, Piupiu sau Rodolphina (cei din afara familiei îl porecliseră Cătana, poate ca să-l tachineze). Era oare un bărbat frumos sau urât? Alexandru-Albu pare destul de ambiguu în descrierea pe care i-o face (neuitând să spună şi cam ce fel de soţie i-ar fi fost potrivită - se pare că pentru Albu era un obicei): Deşi greoi şi otova, are cap frumos, păr negru, ochi negri, sprâncene negre, obraz roz-spălăcit. Acest contrast e ceva plăcut, ba înfăţisarea lui are şi ceva surâzător şi blând. Hai să spunem că luat în totul are cap frumos, melancolic sau dacă vrei cap italian. Aşa că poate să aibă o soţie frumoasă, dar îl sfătuiesc să nu şi-o aleagă foarte scundă; dacă vrea ca deformităţile-i să sară mai puţin în ochi. Şi până la urmă Radu a preferat să rămână şi el holtei decât să dea Doamne fereşte peste o soţie foarte scundă. A trăit cel mai mult dintre toţi fraţii, până în 1882.




Alexandru G. Golescu-Negru (Arăpilă), vărul celor patru fraţi Goleşti şi fiul lui Iordache Golescu şi al Mariei Bălăceanu, a fost şi el una din figurile importante ale veacului său. Alături de Dumitru Brătianu şi Ion Ghica a înființat in 1839 la Paris Societatea pentru Invățătura Poporului Român, iar în 1843 a fondat împreună cu Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti și  Christian Tell societatea secretă Frăția. Guvernul Provizoriu l-a trimis ca agent confidențial la Constantinopol, apoi ca agent diplomatic la Paris, fiind însărcinat să ceară atât susținerea diplomatică a guvernelor europene, cât și ajutoare militare. Au urmat anii de exil, apoi întoarcerea in țară şi lupta pentru înfăptuirea Unirii. Între 1868 - 1870 a fost prim-ministru. În timpul guvernării sale, s-a inaugurat Monetăria Statului și s-a adoptat o lege referitoare la poliție și la exploatarea căilor ferate. A venit apoi anul 1877, iar Alexandru Golescu-Negru a avut o altă atitudine decât colegii săi din Partidul Național Liberal. Îngrijorat de perspectiva unei expansiuni ţariste în Balcani a militat pentru a cere sprijin Austro-Ungariei, iar, în cazul încheierii unei convenții cu Rusia, opina că ar fi necesară una şi cu Turcia. S-a retras apoi din viața politică iar ultimii ani şi i-a petrecut în sânul familiei. A murit în 1881. Avea numai 61 de ani.

Ne-au rămas dela el câteva lucrări în care îşi promova țara. Printre altele, în 1848 publicase la Viena Die politische Stellung der Roumänen, iar în 1856 la Paris De l'abolition du servage dan les Principautés Danubiennes. Nu au fost singurele sale lucrări: Golescu-Negru also promoted the Romanian cause in 1848 by publishing two reports, one on A History of the Latest Events in the Principalities, and a second on A History of the Russian Protectorate in the Principalities and of the Reglement Organique. (University of Ohio Encyclopedia)

Aş vrea să închei cu un fragment dintr-o scrisoare a lui Alexandru C. Golescu-Albu, pentru că este o declarație de dragoste profundă şi de ataşament total pentru România:

Dacă prin inimă aparținem familiei şi mai ales bunei şi iubitoarei noastre mame, tot prin inimă aparținem patriei noastre României, această mamă iubitoare a noastră a tuturor; ea este mult mai în suferință şi mult mai nenorocită şi cât pe aci sa fie smulsă dragostei noastre. Inima noastră, prin tot ce are ea mai duios, iubitor, omenesc, zboară spre inima mamei noastre. Prin tot ce are ideal şi, aş spune, supraomenesc, revine de drept patriei noastre.


(am folosit informații din Wikipedia/Famila Golescu, Wikipedia/Ştefan Golescu, Wikipedia/Nicolae Golescu, Wikipedia/Radu Golescu, Wikipedia/Alexandru G. Golescu, Wikipedia/Bătălia din Dealul Spirii, Jurnalul Național/Idealul Fraților Goleşti, Jurnalul Național/Ctitori ai României-150 de ani dela Unirea Principatelor Române, Adevărul/Povestea Masonului Alexandru G. Golescu, olteanul care a ajuns prim-ministru, Univeristy of Ohio Encyclopdia/Golescu-Negru şi Politeía/Cine işi aminteşte de Mitică Filipescu? - citatele sunt luate din aceste surse şi am folosit pentru ele caractere italice)


(Familia Goleştilor)

(C.D.Rosenthal)

Labels: ,

Monday, March 31, 2014

Dinicu Golescu


Până la un punct biografia lui Dinicu Golescu se aseamănă cu cea a fratelui său mai mare Iordache. Amândoi au învăţat la Academia Domnească dela Sfântul Sava, după ce avuseseră acasă profesori de elină, latină, franceză și italiană. Amândoi au îndeplinit funcţii importante în administraţia vremii: Dinicu a fost pe rând ispravnic, hatman și mare logofăt. Amândoi au fost francmasoni: Dinicu a fost iniţiat în cursul călătoriei sale în Elveţa din 1825, iar la întoarcere a început să activeze într-o lojă bucuresteană. Înainte de asta, în 1822, cei doi fraţi puseseră la Brașov bazele unei societăţi secrete cultural-politice, tot de inspiraţie masonică.

Amândoi fraţii au fost preocupaţi de învăţământul românesc. La școala pe care Dinicu Golescu a organizat-o în 1826 la conacul moșiei sale dela Golești, erau primiţi toţi doritorii de carte, fiii nobleţii, a norodului și măcar și robii, pământeni și streini. Cheltuielile școlii erau suportate de el: peste putinţă este a dobândi un neam bun năravuri întemeiate, îmbunătăţiri, și în scurt prefacere din rău spre bine, făr de întâia câștigare a luminei, care își ia începere și întemeiare de la învăţătură.

L-a sprijinit pe Ion Heliade Rădulescu în publicarea revistei Curierul Românesc, și tot împreună cu Heliade a pus bazele Societăţii Literare, în 1827. Şedinţele societătii se ţineau în saloanele palatului lui Dinicu Golescu de pe Podul Mogoșoaiei (palatul acesta merită mai multe cuvinte: Dinicu Golescu îl construise pe un teren cumpărat de el în 1815 cu patruzeci de mii de taleri; terenul era situat lângă Biserica Kretzulescu; pe locul acela se află astăzi aripa Kretzulescu a Palatului Regal; avea douăzeci de încăperi, iar tatăl său ar fi exclamat că o să coste o avere numai lumânările; avea să devină în 1837 palat domnesc, iar mai târziu aici a fost vechiul Palat Regal).

Ceea ce l-a deosebit pe Dinicu Golescu de fratele său a fost pasiunea pentru călătorii, în urma cărora ne-a lăsat primul travelogue românesc: Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826 tipărit la Buda în 1826 (sigur că jurnalul de călătorie al Spătarului Milescu a apărut cu mult timp înainte, dar a fost scris și tipărit în rusește).



Însemnare a călătoriei mele
Constantin Radovici din Golești
făcută în anul 1824, 1825, 1826
tipărită la Buda
în crăiasca tipografie a Universităţii Ungariei, 1826
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Deckbblatt_von_Golescus_Reisebeschreibungen_1826.png)
no copyright infringement intended

(o observaţie: Constantin Radovici, s-ar traduce în limbajul de azi prin Constantin fiul lui Radu - după cum știm Dinicu era fiul banului Radu Golescu)

Două mari calităţi l-au ajutat pe Dinicu Golescu în călătoriile sale: era foarte educat și avea o nobilă curiozitate. Ştia așadar să privească și să înţeleagă ceea ce vedea. Ştia să facă legături între ce vedea și ce știa din cărţi.

A străbătut în caleașcă Transilvania, Ungaria, Austria, nordul Italiei, Elveţia și Bavaria. Primul oraș vizitat a fost Brașovul, unde negoţul se află în mare lucrare, iar această naţie săsească este foarte muncitoare: pe lângă munca câmpului pe care o fac cu multă chibzuială, câte lucruri sunt a le săvârși în curţile lor, cum meliţatul, bătutul snopilor de grâu, orz, ovăz și alte asemenea lucruri, se scoală noaptea cu lumină și le săvârșesc. În Făgăraș admiră podul peste apa Oltului,  lucrat cu mare meșteșug, iar în Avrig vizitează grădina baronului Samuel von Bruckenthal. La Sibiu observă căci și aciia este negoţul mare. La Cluj, pe lângă casele mari ale celor înstăriţi, observă și locuinţele proaste, cu un înveliș din vechime, foarte urât, având strașina scoasă afară din ziduri care lucru foarte mult supără frumuseţea orașului. Peste tot în aceste orașe laudă însă străzile foarte late pavate cu pietre rotunde. La Buda vede palatul Palatinului Ungariei, iar la Pozsony (Bratislava) asistă la ceremonia încoronării împărătesei Carolina Augusta (peste vreo sută cinzeci de ani, aveam să asist și eu la o ceremonie deosebită în Catedrala din Bratislava - absolvenţii promoţiei din acel an a facultăţii de teologie erau hirotoniţi preoţi - însă mi-a fost imposibil să intru înăuntru din cauza mulţimii, astfel că am urmărit doar cortegiul dela ieșirea din biserică la sfârșitul liturghiei solemne). Viena îl va face să exclame că nu este mai folositor lucru decât a privi mijloacele pe care stăpânirea s-au adus pe tot norodul, mari și mici, la o așa bună orânduială și liniștită vieţuire, încât toţi petrec ca niște fraţi (așa să fi fost?)

Nicolae Iorga avea să spună despre jurnalul de călătorie al lui Dinicu Golescu: caută să descopere în orice înfăţișare a vieţii europene munca stăruitoare, gândul cuminte, simţirea frumoasă, de la care au plecat, și, odată ce le-a aflat, mustră pe ai săi, și-i îndeamnă  să se scuture din toropeală, și având scopul binelui obștesc înaintea ochilor  să dea ţării și neamului lor ceea ce de mult au.

(am folosit informaţii din Wikipedia, Jurnalul Naţional / Aventurierul și Jurnalul Naţional / Primul jurnal de călătorie)


(Familia Goleştilor)

Labels:

Iordache Golescu: Cântare dă tânguire la sfârşitul vieţii

Iordache Golescu
(http://old.historia.ro/articol.html?artid=78)
no copyright infringement intended


Mă duc, mă duc şî vă las,
nici o urmă vă mai las,
Să vă luaţi după mine,
să vă întâlniţi cu mine.
Mă duc, d-unde nu mai vine,
ş-unde a merge să cuvine.
Cine a venit în lume,
or nu s-a mai dus din lume?
Cine ochii ş-au închis,
oare şi i-au mai dăşchis?
Cine s-au dus după lume,
oare mai venit-au în lume?
Mă duc, mă duc şî vă las,
nici o umbră vă mai las.
În zadar venim în lume,
în zadar trăim pă lume,
În zadar ne străduim,
în zadar ne chipuim
Să dobândim toate-n lume,
când nimic luăm din lume.
Goli am venit, goli ne ducem,
nimic cu noi d-aici ducem,
Toate o zădărnicie,
bine ar fi să nu mai fie;
Toate o ticăloşâie
ce n-aş vrea să mai vie.
Toate vin, toate să duc,
toate trec într-un minut.
Mă duc, mă duc şi vă las,
oase moarte făr'dă glas,
În zadar vă tânguiţi,
în zadar vă şî jăliţi
Pentru cei ce-au răposat,
şî dă chinuri au scăpat.
Moartea toate potoleşte,
toate ni le istoveşte.
O, ce grea dăspărţire,
dintre oameni după fire!
Nu mă puneţi la uitare,
rugu-vă cu îndurare,
Cei ce rămâneţi pă urmă,
cât veţi mai trăi în urmă,
Daţi-m mie cea mai dulce,
la cel ce d-aici să duce,
Cea din urmă sărutare,
c-o întreagă-mbrăţişare.
Mă duc, mă duc şî vă las,
vedeţi, vedeţi ce vă las,
Vă las chiote şî leşânuri,
văitături şî suspinuri,
Vă las jale cu năcaz,
vă las lăcrămi pă obraz,
Ş-un vaiu mie! fătul mieu!
frate! soro! tatal mieu!
A mea maică cea prea dulce!
(O, ce dureri mi-aduce!),
A mea fată prea iubită,
dă la ţâţe-m dăspărţită,
Cum te duci! şî und'te duci!
cu ce grabă te şî duci!
Amar! amar! amar! mie!
or putea-va să mai vie!
O, viaţă amărâtă!
ce petrecere urâtă,
Când nădejde n-am lăsată
a te mai vedea vreodată!
Vaiu! cum fuge dă la mine!
Moarte şî mie mai bine:
Atunci toată întristarea
îm va lipsi, şî durerea;
Întristare văz că las,
um cumplit vrăjmaş vă las.
Dăparte d-această boală,
ce pă toţi curând domoală,
Că-ntristarea la-ntristare,
întristare şî mai mare,
Şi durerea la durere,
cu mult mai mare durere,
Mă duc, mă duc şî vă las,
zioa bună vă şî las.


(Iordache Golescu)

Labels:

Iordache Golescu: Istorioare și Pilde spre Povățuire

Istorioare antologate de Mihai Eminescu
(Librărie Net)
no copyright infringement intended


Un domn avea o grădină foarte frumoasă și zise că o dăruiește aceluia care va fi mulțumit pă starea sa. Un bogat, dar zgârcit dă tot, veni la domn, și-i zise: Domnule, eu sunt cel mai mulțumit pă starea mea, că am îndăstul; mie mi să cuvine să-mi dai grădina ta. Domnul ăi zise: Dacă ai fi fost mulțumit pă starea ta, n-ai fi mai cerut acum și altă avere.

Un filosof, neavând ce mânca, merse la un boier să mănânce. Boierul la masă îl întrebă: Cum se întâmplă că toți filosofii sunt scăpătați? Filosoful ăi răspunse zicând: Dupa înțelegerea cuvântului, filosof însemnează iubitor de înțelepciune și asemenea științe nu prea sunt priimite pă la curțile boierești, dă aceia n-au dă unde câștiga.

Omenia omenie cere și cinstea cinste.

Trandafirul dă ghimpi mai întâi să ți-l cureți, apoi la nas să ți-l aduci.

Ce-am fost ieri nu sunt azi

Nebunul inima în gură ș-o are, iar înțeleptul limba în inimă ș-o păstrează.

Omul învățat o palmă dă loc n-are, dar și lumea toată țara lui.

Cine nu poate răbda nu mănâncă poama coaptă.

Focul ce nu te supără nicicum să-l zgândări.

Nu câte știi, ci cum le știi?

Si cel mai tare stejar la topor să pleacă.

Cei mai mulți cu mierea-n gură și cu fierea-n inimă



(Iordache Golescu)

(Eminescu)

Labels: ,

Iordache Golescu



Fiu al Marelui Ban Radu Golescu, avea să rămână mai puțin cunoscut în istorie decât fratele său mai mic Dinicu Golescu, însă a fost și el un însemnat cărturar al epocii noastre pre-moderne și totodată un important om de stat al Țării Românești. A fost mare stolnic (1803), mare logofăt (1816), membru în Comisia pentru cercetarea învățământului și efor al școlilor (1818-1820), vornic al obștilor, mare vornic și ministru al Dreptății (1831), președinte al Sfatului Consultativ (1838), magistrat în Înaltul Divan (până în 1848).

Activitatea sa în domeniul dezvoltării învățământului a fost de mare valoare: comisia din care făcea parte a întocmit în 1817 un regulament al școlilor, apoi a prezentat domnitorului Ioan Caragea cererea de a se înființa o școală românească. S-a realizat un plan, cu studiul aritmeticii, geometriei, geografiei. Comisia cerea înființarea a 12 școli românești în reședințele de județ, cerere aprobată de domn, care a și dat dispoziții să se găsească profesorii necesari acestor școli. În 1818, prin efortul lui, s-a înființat Şcoala românească de la Sf. Sava, prima școală cu predare în limba română. Tot Iordache a fost cel care l-a descoperit și invitat pe transilvăneanul Gheorghe Lazăr să predea la această școală. Pe elevii care se distingeau la învățătură eforii îi trimiteau la studii în străinătate, în calitate de bursieri ai statului, "spre a deveni profesori eminenți ai generațiilor viitoare" (Jurnalul Natțonal: Cărturarul).

Învățase la Academia Domnească de la Sfântul Sava (ca și fratele său Dinicu) după ce amândoi avuseseră acasă profesori de elină, latină, italiană și franceză: tatăl lor Radu Golescu fusese un aprețuitor al învățăturii (cum avea să îl numească mai târziu Ion Heliade Rădulescu). Şi tot ca fratele său Dinicu a făcut parte din francmasonerie. În 1822 cei doi frați au pus la Brașov bazele unei societăți secrete cultural-politice. În 1839 Iordache Golescu era Venerabilul unei loji masonice din București.

Ce cărți ne-au rămas dela Iordache Golescu? În primul rând o gramatică (Băgări de seamă asupra canoanelor gramaticești), tipărită de Ion Heliade Rădulescu la 1840. Apoi două dicționare: Condica limbii românești (aici este prima mențiune pe care o avem despre Mărțisor) și Pilde, povățuiri, cuvinte adevărate și povești (rămas în manuscris - cele 16.350 de proverbe din acest al doilea dicționar al său aveau însă să fie folosite de Iuliu A. Zanne în volumul VIII al lucrării sale Proverbele românilor). A făcut traduceri din greacă: cred că este primul traducător român al Iliadei (mă rog, a tradus doar o parte din ea - dar așa e orice început). Şi ne-a mai lăsat și alte cărți și cărticele: Cărticica coprinzătoare dă cuvintele ce am auzit dă la însuș cugetul mieu, Prescurta însemnare dă turburarea Țării Rumânești, sceneta satirică Tarafurile cele ce așază domnia, piesa Barbul Văcărescul, vânzătorul țării, comedia Starea Țării Rumânești cu două anexe: Povestea huzmețarilor, craiu din Curtea Veche și Obșteasca anafora a boierilor pentru pravilele Măriei Sale etc. (Buletinul Literar Titi Tudorancea).

(am folosit informații pe care le-am găsit în Wikipedia, Buletinul Literar Titi Tudorancea, Jurnalul Național-Cărturarul)




(Familia Goleştilor)

Labels:

Saturday, March 29, 2014

Familia Goleştilor

Conacul Goleştilor
Ștefăneşti, Argeş
(source: ziarul Financiarul)
no copyright infringement intended


Ctitorit în anul 1640 de către boierul Stroe Leurdeanu, conacul a fost distrus în mare parte de un incendiu în 1716, fiind refăcut şi extins la sfârşitul secolului al XVIII-lea de Radu Golescu. (tatăl lui Iordache şi Dinicu Golescu). Este singurul ansamblu laic fortificat de la sud de Carpaţi, reprezentativ pentru arhitectura de dinaintea epocii brâncoveneşti

Strămoşul familiei Goleştilor pare să fi fost dumnealui jupânul Baldovin Pârcălabul, trăitor cam între 1450 şi 1500, stăpân al moşiei Goleştilor din Muscel. Numele moşiei a devenit prin veacul al şaptesprezecelea şi numele familiei. O descendentă a lui Baldovin, jupâneasa Visa Goleasca, s-a căsătorit cu Stroe Leurdeanu şi împreună au zidit pe moşie un conac fortificat (pe la 1640) care dăinuie şi astăzi. Fiul lor s-a numit Radu Golescu: deşi neamul s-a întrerupt deseori pe linie masculină, femeile au păstrat numele Golescu pentru urmaşii lor.

Un nepot al acelui Radu, pe nume tot Radu Golescu, şi născut la 1746, avea să ajungă Mare Ban al Țării Româneşti. A fost un gospodar foarte priceput şi a ştiut să îşi înmulţească averea. La moartea sa avea să lase prin testament trei mii de taleri în sprijinul unor mici boieri ruinaţi, o mie opt sute de taleri pentru măritatul unor fete; trei mii nouă sute cinzeci de taleri pentru eliberarea din închisoare a unor condamnaţi,  o casă cu şase camere la intrarea în conacul de la Goleşti pentru cei săraci. Pentru întreţinerea lor, a dăruit veniturile obţinute din exploatarea unui pod peste râul Argeş. Din veniturile lui a mai dăruit pentru trei mori. A lăsat venituri importante pentru întreţinerea unor camere pentru bolnavi. Dar în afară de priceperea sa gospodarească a fost şi un apreţuitor al învăţăturii (aşa avea să zică despre el Ion Heliade Rădulescu).

Banul Radu Golescu a fost căsătorit cu Zoiţa Floreasca. Împreună au avut trei băieţi (Nicolae, Iordache şi Dinicu) şi o fată (din păcate nu am reuşit să dau de numele ei: pare că şi arhivele fac uneori discriminare de sex).  Prin Iordache şi Dinicu familia lor a intrat în istoria literaturii române. Iar prin fiii lui Dinicu şi ai lui Iordache, în istoria revolutiei paşoptiste şi în toate marile evenimente care au urmat şi prin care s-a întemeiat statul naţional.

Şi istoria familiei Goleştilor a continuat. O stră-strănepoată a lui Iordache trăieşte la Paris. O cheamă Rada Teodoru şi a călătorit în lumea întreagă (ceea ce îmi cheamă în minte memorialul de călătorie al stră- stră- unchiului ei Dinicu Golescu, despre care vreau să vorbesc cât de curând).

(am găsit aceste informaţii în ziarul Jurnalul National).



(A Life in Books)

Labels: