Se eu morrer novo (Pessoa - como Alberto Caeiro - rendido em romeno por Dan Caragea)

(source: querubim peregrino)
no copyright infringement intended

Minha religião? Era pagão, como o sol e água.

Se eu morrer novo,

Sem poder publicar livro nenhum,

Sem ver a cara que têm os meus versos em letra impressa

Peço que, se se quiserem ralar por minha causa,

Que não se ralem.

Se assim aconteceu, assim está certo.

Mesmo que os meus versos nunca sejam impressos,

Eles lá terão a sua beleza, se forem belos.

Mas eles não podem ser belos e ficar por imprimir,

Porque as raízes podem estar debaixo da terra

Mas as flores florescem ao ar livre e à vista.

Tem que ser assim por força. Nada o pode impedir.

Se eu morrer muito novo, oiçam isto:

Nunca fui senão uma criança que brincava.

Fui gentio como o sol e a água,

De uma religião universal que só os homens não têm.

Fui feliz porque não pedi coisa nenhuma,

Nem procurei achar nada,

Nem achei que houvesse mais explicação

Que a palavra explicação não ter sentido nenhum.

Não desejei senão estar ao sol ou à chuva ‒

Ao sol quando havia sol

E à chuva quando estava chovendo

(E nunca a outra coisa),

Sentir calor e frio e vento,

E não ir mais longe.

Uma vez amei, julguei que me amariam,

Mas não fui amado.

Não fui amado pela única grande razão ‒

Porque não tinha que ser.

Consolei-me voltando ao sol e à chuva,

E sentando-me outra vez à porta de casa.

Os campos, afinal, não são tão verdes para os que são amados

Como para os que o não são.

Sentir é estar distraído.

(source: blog of Dan Caragea)

(video by iltonjardim)

Dacă voi muri tânăr,

Fără să reușesc să public nicio carte,

Fără să văd chipul pe care îl au versurile mele în litera tipărită,

Rogu-vă, dacă veți dori să suferiți din pricina mea,

Să nu suferiți.

Dacă așa s-a întâmplat, așa trebuia să fie.

Chiar dacă versurile mele nu vor niciodată tipărite,

Ele vor avea frumusețea lor dacă vor fi frumoase.

Dar ele nu pot să fie frumoase rămânând netipărite,

Fiindcă rădăcinile se pot afla în pământ,

Dar florile înfloresc în aer liber și la vedere.

Așa trebuie să fie neapărat.

Nimic nu o poate împiedica.

Dacă voi muri foarte tânăr, ascultați-mă:

N-am fost niciodată altceva decât un copil care se juca.

Am fost păgân ca soarele și ca apa,

Având o religie universală pe care numai oamenii nu o au.

Am fost fericit pentru că n-am cerut nimic,

Nici n-am încercat să găsesc ceva,

Nici nu mi s-a părut că ar exista vreo explicație

Decât că explicație e un cuvânt fără înțeles.

N-am dorit decât să stau la soare sau în ploaie ‒

La soare când era soare

Și în ploaie când ploua

(Și niciodată altminteri),

Să simt căldura și frigul și vântul

Și să nu merg mai departe.

Odată am iubit, am crezut că mă vor iubi,

Dar n-am fost iubit.

N-am fost iubit dintr-un singur motiv important ‒

Că n-a fost să fie.

M-am consolat întorcându-mă la soare și la ploaie

Și așezându-mă din nou în ușa casei.

Câmpiile, de fapt, nu sunt la fel de verzi pentru cei ce sunt iubiți

Ca pentru cei ce nu sunt.

A simți înseamnă a fi neatent.

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, București, Edinter, 1990; traducere revăzută)

(Fernando Pessoa)

(Dan Caragea)