Mestre, são plácidas (Pessoa - como Ricardo Reis - rendido em francês - em seguida, em romeno por Dan Caragea)

(source: YouTube)
no copyright infringement intended

Para compreender Ricardo Reis há que compreender a face mais rígida de Pessoa, a sua face helenista, de cultor do classicismo. Porque Reis é sobretudo isso - rigor, forma, disciplina.

(Folhas Soltas)

Mestre, são plácidas

Todas as horas

Que nós perdemos.

Se no perdê-las,

Qual numa jarra,

Nós pomos flores.

Não há tristezas

Nem alegrias

Na nossa vida.

Assim saibamos,

Sábios incautos,

Não a viver,

Mas decorrê-la,

Tranquilos, plácidos,

Tendo as crianças

Por nossas mestras,

E os olhos cheios

De Natureza…

A beira-rio,

A beira-estrada,

Conforme calha,

Sempre no mesmo

Leve descanso

De estar vivendo.

O tempo passa,

Não nos diz nada.

Envelhecemos.

Saibamos, quase

Maliciosos,

Sentir-nos ir.

Não vale a pena

Fazer um gesto.

Não se resiste

Ao deus atroz

Que os próprios filhos

Devora sempre.

Colhamos flores.

Molhemos leves

As nossas mãos

Nos rios calmos,

Para aprendermos

Calma também.

Girassóis sempre

Fitando o Sol,

Da vida iremos

Tranquilos, tendo

Nem o remorso

De ter vivido.

(source: blog of Dan Caragea)

O sentido de relação entre o nós e o Tempo está simbolizado na referência à figura mitológica de Cronos, o deus que devora os filhos; o Tempo é assim definido como o pai, e simultaneamente o devorador, o aniquilador de nós; a consciência do caráter inelutável desse factor exige a aprendizagem da sua total aceitação por parte do nós, de modo a saber conformar-se às leis do tempo

(source: slideshare)

(video by Jcbproducoes)

Maître, placides sont

Toutes les heures

Que nous perdons,

Si dans la perte,

Ainsi que dans un vase

Des fleurs nous disposons.

Pas plus de joies

Que de tristesses

Dans notre vie;

Lors donc, sachons,

Sages insoucieux,

Non pas de vivre,

Mais son cours suivre,

Tranquilles et placides,

Tenant les enfants

Pour nos maîtres,

Et les yeux gorgés

De nature…

Au bord d’un fleuve,

En bord de route,

Au gré des aléas,

Sans cesse dans le même

Repos léger

De nous trouver en vie.

Passe le temps,

Ne nous dit rien.

Nous  vieillissons.

Sachons, quasi

Malicieux, nous

Sentir partir.

À rien  ne sert

De faire un  geste.

Nul ne résiste

Au dieu atroce

Qui ses enfants

Sans trêve dévore.

Cueillons des fleurs

Mouillons lestes et souples

Nos mains à l’eau

Des rivières paisibles,

Afin d’entrer en

Paix à leur exemple.

Tournesols sans cesse

Rivés au soleil,

Nous quittons la vie

Tranquilles, forts

De nul remords,

Fût-il d’avoir vécu.

(source: Live and Think)

(source: Época São Paulo)
no copyright infringement intended

Maestre, placide-s

Orele toate

Ce le tot pierdem,

Dacă-n a pierde,

Ca într-o glastră,

Noi punem flori.

Nu sunt tristeți

Nici bucurii

În viața noastră.

Așa vom ști,

Nesocotiți,

Nu s-o trăim,

Ci s-o-nvățăm,

Calmi și placizi

Având copiii

Maeștri buni

Și ochii mari,

Plini de natură…

Pe mal de râu,

Pe lângă drum,

Cum se întâmplă,

Mereu același

Ușor popas

De a trăi.

Iar timpul trece,

Nimic nu spune.

Îmbătrânim.

Să știm aproape

Cu răutate

Că viața curge.

Nu are rost

Să faci vreun gest.

Piept nu poți ține

Zeului rău

Ce propriii fii

Și-i tot devoră.

Flori să culegem

Să înmuiem

Ușoare mâini

În râuri calme,

Să învățăm

Calmul și noi.

Flori rotitoare,

Privind spre soare,

Din viață duși

Cu suflet lin,

Fără căința

De-a fi trăit.

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, București, Edinter, 1990; traducere revăzută)

(Fernando Pessoa)

(Dan Caragea)