Daniel Alarcón: The Idiot President (urmat de Collectors)

illustration for The Idiot President
from The New Yorker
no copyright infringement intended

(click here for the English version)

Nu sariti imediat, nu este vorba de un presedinte de republica real, fie el din prezentul nostru turbulent, fie dintr-un trecut mai mult sau mai putin nebulos, fie dintr-un viitor care sa se contrazica pe el insusi. Desi se cam potriveste. Este titlul unei povestiri de Daniel Alarcón, aparuta in The NewYorker in 2008: chiar asa-i zice, The Idiot President - si in povestire este vorba de o piesa de teatru cu exact acelasi titlu, The Idiot President. O piesa cu trei personaje:un presedinte (idiot), fiul sau (alt idiot), si valetul presedintelui (cel mai idiot). Valetul este schimbat in fiecare zi, pentru ca presedintele are nevoie de variatie. Iar pentru a fi schimbat, fiul il indeamna pe valet sa se revolte impotriva presedintelui. La inceput valetul refuza sa isi creada urechilor, pentru ca este atat de idiot incat nu poate sa isi inchipuie ca altcineva ar putea fi presedinte. Insa fiul stie sa ii vorbeasca frumos si il convinge. Valetul se revolta (numai in vorbe, evident), impotriva presedintelui, iar fiul il paraste lui tatane-sau. Presedintele, suparat de tradarea valetului, il condamna la moarte, si astfel, a doua zi de dimineata va avea un nou valet.

Iar povestirea este centrata pe aceasta piesa de teatru, care este jucata de o trupa de actori cam prea independenti, din sat in sat si din orasel in orasel. Toate astea se intampla in Peru. Unul din actori este chiar autorul piesei de teatru. Il cheama Henry. Un al doilea este un bun prieten al lui Henry, iar al treilea este naratorul povestii (adica povestea e povestita la persoana intaia, ati prins ideea). Acest al treilea este un tanar care asteapta sa primeasca viza si sa se care in Statele Unite la frate-sau. Din cauza asta il cam doare-n cot de tot ce se intampla in tara, oricum va pleca, si de aceea accepta sa joace si in piesa asta, care este cam provocatoare, ce-i drept. Se intampla diverse chestii, se mai trage cate o betie, intr-unul din sate nu exista lumina electrica (reteaua alimenteaza acolo doar baracile inginerilor americani veniti sa exploateze o mina locala de carbune).

O poveste picaresca, naratorul este un gen de picaro, hai sa zicem un ratat simpatic, subiectul nu este esential, sirul de intamplari legate intre ele foarte aproximativ schiteaza un tablou al acestei lumi de oameni foarte saraci. Cei trei artisti (mai mult autointitulati astfel) care joaca in fiecare seara in alt loc sunt niste anti-eroi postmoderni sau ceva in genul asta, si aduc cu ei o aura suprareala, transformand realitatea bruta intr-un univers imaginar - numai ca acest imaginar nu este o fereastra idealizanta, ci are efectul unui revelator peste toate nedreptatile si absurdul. Iar uneori sublimul: in satul fara electricitate, locuitorii vin la teatru purtand pe cap castile lor de mineri, cu lampasele aprinse, iar piesa se joaca la lumina a sute de licurici.

In final, viza de America tot intarzie sa soseasca, mai trec vreo cativa ani, iar naratorul ajunge sa dea interviuri dupa interviuri sa fie angajat undeva, insa fara succes: odata ce esti un picaro, ramai un picaro.

illustration for Collectors
from The New Yorker
no copyright infringement intended

Dintr-o alta povestire a aceluiasi Daniel Alarcón (Collectors, publicata in The New Yorkers in numarul lor cel mai recent) aflam ce s-a intamplat mai departe. Pana la urma Henry a fost trimis la puscarie pentru piesa sa de teatru, fiind considerat un terorist, l-a intalnit in inchisoare pe Rosalio, un tanar analfabet, iar cei doi s-au indragostit unul de celalalt. Henry a reusit sa organizeze in inchisoare un spectacol cu The Idiot President, folosindu-i pe ceilalti detinuti in distributie - toata povestea asta imi aminteste de Sărutul Femeii Păianjen (El Beso de la Mujer Araña, Kiss of the Spider Woman), romanul lui Manuel Puig.

Tehnica folosita de Daniel Alarcón aici este diferita de cea din The Idiot President: este mai intai povestea lui Rosalio, apoi cea a lui Henry, independente una de alta, amandoua varsandu-se in universul inchisorii, un univers absurd unde singura regula este ca pentru a se intampla ceva, acel ceva trebuie sa cntrazica logica. O lume dantesca vazuta cu ochi picaresti: acelasi imaginar construit peste realitate si actionand ca un revelator peste toate grozaviile si absurdul. Si sublimul, nelipsind nici el: spectacolul de teatru organizat in inchisoare, de exemplu, sau dragostea care se naste intre cei doi.

Dupa cativa ani in inchisoare are loc o revolta, armata intervine in forta si toti detinutii sunt omorati.