Sambata a fost o zi superba. M-am hotarat sa plec cat mai de dimineata pe un traseu foarte lung. Sa ajung pe malul Potomacului si sa merg pana la podul unde se afla pe vremuri sfarsitul liniei de tramvai de care voi povesti odata pe indelete, the Cabin John Trolley, sau Glenn Echo Trolley, asa era cunoscut.
Locul se numeste
Cabin John Bridge. Pana acolo am de mers vreo sase mile - apoi sase mile inapoi.
Mi-am pus niste sandvisuri in rucsac, mi-am luat o geaca pe care am pus-o tot in rucsac, era foarte cald, dar pe seara se anunta a fi racoare - mi-am luat monografia despre Magritte, sa o mai citesc in metro si am plecat.
In statia de metro era foarte multa lume, mult mai multi oameni decat de obicei. Mergeau toti sa vada
Cherry Blossom, ciresii infloriti.
Am stat in cumpana.
Pana la urma, fiindca era destul de devreme, m-am decis la o varianta combinata.
M-am hotarat ca nu voi mai merge la
Cabin John Bridge, ci numai pana la
Little Falls, iar de acolo voi merge in continuare spre locul unde este festivalul,
the Cherry Blossom Festival.
Metroul m-a lasat in Bethesda, am baut repede o cafea la Starbucks (am aflat azi ca se va deschide si la Bucuresti primul Starbucks la un mall prin Drumul Taberei). Am trecut pe la amicul meu, coaforul neamt, sa il salut, si apoi am intrat pe traseu.
Traseul este o fosta linie de cale ferata, dezafectata de prin anii 80 - acum drumul e asfaltat, merge prin padure, de la Bethesda pana la Georgetown.
Am traversat o strada in care ciresii infloriti isi trimiteau cracile bogate de pe un trotuar pe altul, facand un baldachin. Mi-am zis ca vad si acolo flori de cires, si ca nu e nevoie sa ma duc spre Washington. Sa mergi pe malul Potomacului e mai salbatec si mai frumos.
Prin padure ciresii erau crescuti pe langa alti copaci mult mai grosi, care pareau sa imprumute crengile cu flori de ciresi.
Am trecut de locul in care se afla indicatorul kilometric care imi arata ca pana la Luxor sunt zece mii de kilometri - e un indicator care ma ajuta intotdeauna sa stiu unde ma aflu si cat mai am de mers.
Am ajuns in locul in care trebuia sa ma decid - si m-am decis sa merg si la
Cherry Blossom.
Eram acum pe malul Potomacului, in dreptul unor cascade care se numesc
Little Falls. Am stat putin pe o stanca, am mancat un sandvis, m-am uitat la cativa caiacisti. Caiacistii sunt locuitori ai unui sat de acolo, Brookmont - fiecare casa are in curte unul sau doua caiace - am scris pe blog despre biserica lor,
the Brookmont Community Church - il cunosc si pe preot, este pasionat de budism - cred ca pe 15 aprilie o sa reusesc sa merg la o vecernie la biserica lor - cu lecturi si meditatii budiste, crestine, evreesti, laolalta - nu am reusit sa ajung pana acum.
Some keep the Sabbath going to church;
I keep it staying at home,
With a bobolink for a chorister,
And an orchard for a dome.
Some keep the Sabbath in surplice;
I just wear my wings,
And instead of tolling the bell for church,
Our little sexton sings.
God preaches, - a noted clergyman, -
And the sermon is never long;
So instead of getting to heaven at last,
I'm going all along!(Emily Dickinson)
De la Little Falls am plecat pe malul Potomacului in jos inspre Washington. Pana in oras am facut cu totul vreo zece mile, mergand ba pe poteca, ba de-a dreptul prin padure.
Eram cam terminat de oboseala. Am pornit-o prin Georgetown spre Foggy Bottom, unde m-am oprit la un Starbucks, am mai baut o cafea si mi-am terminat sandvisurile. Am plecat mai departe, spre Lincoln Memorial, apoi spre Tidal Basin, lacul in jurul caruia se afla ciresii cei mai vestiti.
Si cand am ajuns acolo am uitat de toata oboseala. Este o alee in jurul lacului, care devenise un tunel de flori de ciresi. Am trecut prin el si mangaiam florile. Eram inebunit de placere. Devenisem deodata copil, sau poate simteam ca drumul vietii avea un rost - sa ajung aici si sa ma opresc.
Am ajuns intr-un loc unde se afla o pagoda - nu este templu, doar un stalp, este un dar din partea unui demnitar japonez, primar al Yokohamei - pagoda este de fapt un stalp cu o lucratura foarte savant organizata. La baza stalpului poate fi construit un templu. Dar stalpul este pagoda, nu templul. Pagoda aceasta nu avea nici un templu. Patru basoreliefuri cu Budha ma priveau de la baza pagodei. Am stat si am contemplat-o, si apoi m-am intors in tunelul de flori de cires, trimis acolo de avatarii lui Budha, ca sa inteleg marele mister al naturii care se celebra deasupra mea.
Dupa cateva zile temperatura a scazut brusc cu vreo zece grade. Si atunci am inteles pe deplin. Misterul frumusetii sta totul in efemeritate.
Et Rose, elle a vécu
ce que vivent les roses,
l'espace d'un matin.(Ronsard)
Labels: Emily Dickinson, Ronsard
Portrait of Pierre de Ronsard
