There’s no substitute for the love of language, for the beauty of an English sentence. There’s no substitute for struggling, if a struggle is needed, to make an English sentence as beautiful as it should be. – Harper Lee.
O fetiţă foarte băieţoasă, gata mereu să îşi încordeze pumnişorii mici în faţa ştrengarilor din vecini. Cum se întâmplă întotdeauna, ştrengarii nu puneau la inimă, că doar nu puteai să te baţi cu o fetiţă. Era bună prietenă mai ales cu unul din băieţi, amândurora le plăcea să citească, dar ce zic eu să citească, mâncau cărţile pe pâine, iar ceea ce citeau se amesteca apoi în joaca lor, case sau grădini din preajmă începeau să aibă legătură cu imagini din cărţi, unii vecini mai ciudaţi (că doar orice om îşi are ciudăţeniile lui) păreau să semene cu personaje din paginile citite de ei, şi copiii ăştia doi făureau mistere şi poveşti cu aceste case, aceste grădini, şi aceşti oameni. De fapt erau trei copii, pentru că şi unul din fraţii fetiţei stătea tot timpul împreună cu ei.
Erau anii treizeci, iar locul era un orăşel din Alabama, viaţa era liniştită şi oamenii trăiau după reguli care păreau să fi fost de când lumea. Fiecare îşi ştia locul şi nimeni nu se întreba dacă nu s-ar fi putut şi altfel. Duminica mergeau la biserică, albii la a lor, negrii la a lor. Asta era rânduiala de când se ştiau. Copiilor le plăcea uneori să se furişeze în biserica negrilor în timpul slujbei, dar nu stăteau mult, de frică să nu fie certaţi, fie de negrii din biserică, fie de albii care i-ar fi văzut intrând sau ieşind. Erau încă mici şi nu aveau de unde să ştie multe lucruri, însă simţeau că erau destule lămurite şi nelămurite între cele două comunităţi, şi le judecau cu mintea lor de copii, dându-le uneori înţelesuri care veneau din imaginile crescute din jocurile lor şi din cărţile pe care le citeau.
Tatăl fetiţei era foarte bine cunoscut. Era avocat, condusese un ziar, peste câţiva ani a fost ales în Adunarea Legislativă a Alabamei. După mulţi alţi ani avea să întemeieze din nou un ziar care a dăinuit foarte multă vreme. Avusese curajul să înfrunte majoritatea comunităţii, luând de câteva ori apărarea unor negri pe care toată lumea îl credea vinovaţi de crime oribile. Fetiţa urmărise şi ea unul din procese, împreună cu fratele şi cu prietenul ei, ascunşi în balconul ocupat de negri. Tot ce s-a întâmplat atunci în sala tribunalului şi în afara lui, li s-a întipărit puternic în suflet şi i-a forţat să înţeleagă câteva realităţi care veneau prea devreme pentru vârsta lor.
Şi copilăria a continuat, cu mersul la şcoală şi micile probleme mari de acolo, cu mersul la pescuit sau alergatul prin potecile şi stufărişul din jurul orăşelului, cu cititul pe rupte al cărţilor din biblioteca tatei, cu discutatul lor cu băieţelul care citea şi el pe rupte, cu jocurile şi cu poveştile lor, cu toate întâmplările judecate de copii cu mintea lor. Şi copiii creşteau.
Peste ani, amintirile acestea ale copilăriei rămăseseră vii, iar fetiţa de odinioară a început să simtă nevoia să le aştearnă pe hârtie. Locuia acum la New York, venise aici cu dorinţa de a deveni scriitoare. Numai că să devii scriitor nu e chiar uşor, şi la New York este chiar al naibii de greu. Într-un oraş atât de mare poţi să urli cât de tare vrei, nu te aude nimeni. S-a angajat la o agenţie de voiaj, iar în puţinul timp liber care îi mai rămânea încerca să pună cap la cap nişte povestiri pe care le trimitea la reviste, sperând să fie publicate. Prietenul ei din copilărie se mutase la New York mult mai de multă vreme şi devenise şi el scriitor. Avea talent cu carul, şi era din ce în ce mai cunoscut. În 1948 îi apăruse primul roman, bazat pe amintiri din vremea copilăriei. Printre eroii cărţii se găsea şi prietena lui de atunci: o fetiţă băieţoasă, în contrast cu timiditatea lui excesivă. Era un roman ciudat cu câteva personaje ciudate, pentru că Alabama era un tărâm ciudat, cel puţin aşa se vedea de la New York, ca şi când ar fi fost pe altă planetă unde orice s-ar fi întâmplat n-ar fi fost de mirare.
Iar în tot timpul ăsta el a rămas alături de prietena lui, a încurajat-o, a adus-o în cercul lui de scriitori, critici şi jurnalişti. S-au dovedit toţi nişte oameni extraordinari. La sfârşitul lui 1956 tinerei scriitoare i s-a oferit un dar de Crăciun neaşteptat: banii care i-ar fi primit ca salariu dela agenţia de voiaj pe un an, cu condiţia să stea acasă şi să lucreze la cartea pe care o avea în cap.
Cartea la care lucra începuse să se creioneze. O începuse ca un volum de povestiri, dar în timp ce se tot întorcea la ele să le îmbogăţească, povestirile astea se legau tot mai mult între ele, devenind un roman. Tot despre locurile copilăriei, despre Alabama. Eroina principală era chiar construită după chipul ei, o tânără din New York care se întorcea în orăşelul ei din Alabama, de unde plecase de mulţi ani. Se ducea să petreacă acolo un pic de timp, să îşi revadă tatăl acum îmbătrânit, fraţii şi surorile, să meargă la cimitirul unde i se odihnea mama. Şi să se cufunde dacă putea în farmecul special al tărâmului acela ciudat care era Alabama. Să încerce să îl înţeleagă din nou, acum că era new-yorkeză cu oarece vechime. Sau să se înţeleagă pe ea. Dar mai ales să se cufunde în farmecul acela straniu şi câteodată înfricoşător, să se întoarcă îndărăt în timp, spre vârsta inocenţei. Oare era posibil?
Un editor i-a propus să îşi gândească romanul altfel. Eroina să nu fie tânăra care se întoarce in anii cinzeci în Alabama, ci chiar fetiţa de atunci de demult, din anii treizeci. I-a urmat sfatul şi a lăsat de-o parte manuscrisul la care care lucrase până atunci, apucându-se să rescrie totul. A durat aproape doi ani. S-a luptat cu teama că nu va reuşi să îşi ducă romanul până la capăt, sau că până la urmă se va face de râs. Într-un rând a aruncat manuscrisul pe fereastră. Era iarnă şi foile au ajuns în zăpadă. I le-a adus înapoi editorul. Cum zic, a avut noroc de prieteni foarte buni!
În 1960 cartea i-a apărut şi s-a bucurat de un succes uriaş. Era scrisă din perspectiva fetiţei de zece ani, un copil inteligent care observa tot ce se petrecea în orăşelul acela din Alabama, tot ce se petrecea şi bun, şi rău, şi teribil de rău, violenţa primitivă a unora dintre oameni, prejudecăţile adânci, nedreptatea cumplită răbufnind tot timpul în convieţuirea dintre cele două comunităţi, albii şi negrii. Dar toate astea povestite cu căldura şi puritatea unui copil de zece ani, şi cu umor, cu umorul acela de copil care le judecă pe toate cu o minte proaspătă.
Era cartea tinerei scriitoare un exemplu de
Southern Gothic? Sigur că da. Numai acolo, în sudul american, putea să apară acel stil literar cunoscut sub numele de
Goticul din Sud (
Southern Gothic), cu personaje ciudate, cu situaţii groteşti, cu drame teribile iscate din sărăcie extremă, din vechi prejudecăţi, din momente de nebunie colectivă. Însă cartea ei era în acelaşi timp o istorie a formării unui tânăr, un
Bildungsroman, dacă vreţi un rit de pasaj: un copil aflat la o vârstă la care poveştile cu prinţese, feţi frumoşi şi căpcăuni nu sunt prea departe (iar farmecul straniu al sudului american predispune la poveşti ciudate), în vreme ce adolescenţa începe să trimită semnale.
S-a făcut un film de mare succes bazat pe roman. Asta era în 1962. L-am văzut mult mai târziu, prin anii optzeci, la televizor, şi vreau să zic că este unul din filmele pe care nu le uiţi. Iar cartea şi-a continuat succesul de-a lungul anilor, fără să dea semne că s-ar gândi să îmbătrânească. Se spune că s-au tipărit treizeci de milioane de exemplare până acum. Însă scriitoarea nu a mai publicat nici o carte după aceea, doar câteva eseuri prin reviste. A încercat să scrie o continuare a romanului, apoi a abandonat proiectul. A mai încercat să scrie o altă carte, s-a lăsat din nou păgubaşă. L-a ajutat însă pe prietenul ei în cercetările pe care acesta le făcea în pregătirea unei cărţi care avea până la urmă să fie un punct de cotitură dramatică pentru el, dar asta e de acum altă istorie.
Când apăruse cartea tinerei scriitoare, în 1960, lumea se gândea că autoarea va deveni o
Jane Austen a sudului american. Pentru ce nu a mai scris? Acum câţiva ani, prin 2010 sau 2011, i-ar fi spus unui cunoscut (care a făcut apoi publică discuţia lor) că au fost două motive. În primul rând nu ar mai fi suportat tensiunea nervoasă care îl însoţeşte pe un autor pe tot timpul scrierii cărţii, apoi în perioada publicării, apoi în înfruntarea cu părerile cititorilor. Iar în al doilea rând simţise că în acea primă şi singură carte a ei spusese tot ce avea de spus.
Are acum 89 de ani. Cartea ei e la fel de tânără ca acum cinzeci şi cinci de ani, ea însă nu a fost ocolită de ale bătrâneţii. Puterile i s-au împuţinat, trebuie să stea într-un scaun cu rotile, vede şi aude din ce în ce mai greu... E o vorbă, că bătrâneţea nu vine niciodata cu toporaşi.
Şi uite că acum la 89 de ani, va publica o a doua carte! O să apară anul ăsta în iulie. Nu e de fapt o carte nouă, ci vechea ei carte, primul manuscris pe care îl abandonase atunci când editorul o sfătuise să schimbe perspectiva povestirii. Aşadar este romanul tinerei care revine din New York în Alabama, să se confrunte cu amintirile ei şi să regăsească farmecul şi grozăviile acelui loc de demult.
Asta este povestea lui
Harper Lee. Iar pe prietenul ei de demult, l-aţi ghicit desigur,
Truman Capote. Se spun multe zilele acestea, că e bine că îşi publică acum romanul, că nu e bine, că pentru ce e bine, că pentru ce nu e bine. Eu de abia aştept să îl citesc. Am doi prieteni foarte buni, sunt soţ şi soţie, ea are acum 89 de ani, vârsta autoarei,
el este cu câţiva ani mai tânăr. Când i-am cunoscut, erau în floarea vârstei. Şi mă gândesc la ei, la câte lucruri minunate se pot întâmpla în tot timpul vieţii.
(Harper Lee)
(Truman Capote)
Labels: Capote, Harper Lee
