Pictori americani contemporani cu inceputurile cinematografului

Expozitia de la Phillips Collection - pictori realisti americani de la cumpana sec. XIX - XX si cinematograful vremii. Filme de unul - doua minute aduse de la Biblioteca Congresului, de la Cinemateca pariziana, de la British Film Institute. Edison, Lumière ... inceputul inceputului. In dialog cu picturile unor Sloan, Bellows, Prendergast, Eakins, Chase, Sargent, Hassam. Ma intalnisem cu tablourile lor mai intai la Galeria Nationala din Washington - cateva se afla in colectia permanenta de la Phillips (Hassam, Eakins, Sloan), iar altele la Corcoran (Prendergast, Bellows, Sloan, Sargent, Chase).Fotografia sopronului care adapostea studioul lui Edison , Black Maria din West Orange, New Jersey.

Primul film produs la Black Maria, studioul lui Edison: Blacksmithing Scene, in 1893. Trei fierari bat cu baroasele bucati de fier asezate pe nicovala de unul din ei, care apoi le ia cu un cleste si le pune pe vatra unui cuptor. O sticla de bere trece de la unul la celalalt. In expozitie, langa monitorul care prezinta continuu filmul (cu durata de un minut), un tablou cu doi barbosi cu lulele, trantiti pe camp in fata unui sopron. Iata insa si filmul, a fost produs in 1893!

Primul sarut din istoria filmului, tot de la Black Maria, studioul lui Edison, realizat in 1896, tot un minut: May Irwin Kiss. Este si primul sarut din mass-media: un ziar al vremii a reprodus imaginea din film: barbatul, cu mustati in furculita, o saruta pe obraz pe femeie si ii spune vorbe dulci. Ea ii zambeste si il joaca. El se indeparteaza putin, isi aranjeaza mustatile, si o saruta patimas pe gura. Anatomia unui sarut :) May Irwin era de fapt actrita, o interpreta pe vaduva Jones, curtata de barbatul mustacios: filmul a reluat scena finala a unui musical de pe Brodway, un mare succes al vremii, The Widow Jones.

Sa notam si numele cameramanului, James H. White, caruia i se datoreaza si imaginea filmului urmator, Edison Drawn by 'World' Artist.
Filmul Edison Drawn by 'World' Artist se mai numeste si Blackton Sketches, No. 1. Un desenator pasionat de imaginile animate, J. Stuart Blackton, fusese trimis de ziarul la care lucra, New York Evening World, pentru a realiza interviuri si desene la studioul lui Edison, Black Maria. Blackton era atat de rapid, incat a putut fi filmat in timp real, desenandu-l pe Edison. Artistul deseneaza capul lui Edison, bea apoi o cupa de sampanie, ii da sa bea si desenului, care probabil ca se pileste - artistul isi ia palaria de pe cap si o aseaza pe capul desenului - apoi pune in desen si sticla de sampanie cu cupa, sa bea si personajul. Blackton avea sa devina regizor de film, pionier al tehnicilor de animatie.

John Sloan, The Wake of the Ferry. Tabloul se afla in colectia permanenta de la Phillips si e unul din favoritele mele. Este feribotul de Staten Island, pe care am fost de atatea ori. Si am stat la prora si eu, privind valurile amenintatoare. Femeia din pictura priveste si ea apele involburate ale lui Hudson Bay. Ne aflam in spatele femeii si pictura ne transmite o senzatie de ingandurare, in timp ce feribotul inainteaza incet.

Alaturi de pictura, pe un monitor este prezentat un film produs tot in studioul lui Edison, in 1898, SS 'Coptic' Lying To. Un vapor in lupta cu uraganul. Vasul se ridica pe culmea valului si apoi coboara taindu-si drum mai departe in apa oceanului.

Un alt film pe un monitor alaturat, A Storm at Sea, produs tot la studioul lui Edison in 1900. Filmul este rezultatul unei intamplari. Personajele sunt fotografi de la studioul lui Edison. Se aflau pe puntea unui vas care traversa Atlanticul si, surprinsi de o furtuna, s-au decis sa o filmeze.




Un tablou superb al Niagarei (William Morris Hunt, Niagara Falls, 1878). Pe monitorul alaturat, doua filme cu acelasi titlu (Niagara, Horseshoe Falls: unul e produs de Edison, iar al doilea de catre fratii Lumière (cameraman: Alexandre Promio). Iata si o imagine a filmului francez:


Fiecare sala a expozitiei este dedicata unei anumite tematici. Primele filme, in prima sala. Picturi si filme marine, a doua sala. A treia sala este dedicata Venetiei. Doi mari artisti, indragostiti de Venetia, Maurice Brazil Prendergast si John Singer Sargent, alaturi de ei un film produs de fratii Lumière (Panorama du Grand Canal vu d'un bateau, regizat tot de Alexandre Promio, in 1896 - si mi-am amintit de plimbarea facuta acum cateva luni pe o salupa la San Antonio, in Texas, incredibilul Paseo del Rio). Filmul lui Promio era pare-se primul traveling din istoria cinematografiei, un traveling realizat din gondola. Iata o imagine din film:

Un alt film produs la Black Maria a lui Edison: A trip around the Pan-American Exhibition, 1901. Expozitia fusese organizata la Bufallo - un canal fusese special construit de jur imprejurul expozitiei pentru a facilita vizitarea.







Si iata tablourile lui Prendergast (Ponte della paglia, in stanga) si Sargent (Gondolas of San Giorgio Maggiore - iar gondolele pictate de Sargent, cu San Giorgio in fundal, imi aduc aminte de unul din tablourile vazute de mult - nu ii stiu autorul, stiu doar ca e superb: cateva caicuri indreptandu-se pe inserat spre Constantinopol):















Cateva tablouri si filme inspirate din nou de mare. Din nou un Prendergast, intitulat Surf, Cohasset, ii da replica un film produs in 1897 de Edison (Surf at Monterey). Un film din 1895 al britanicilor Birt Acres si Robert W. Paul din 1895 (Rough Sea at Dover), apoi un alt Edison, din 1897 (Waterfall in the Catskills).



Iata filmul britanic:

 

Sala urmatoare mi-a dat prilejul sa vad o lucrare a unei pictorite de care citisem prima oara acum vreo patruzeci si cinci de ani: Rose Bonheur, descrisa nu prea magulitor de catre Axel Munthe in Cartea de la San Michele. Ma intrigase un pic (din cate imi amintesc textul, Munthe remarcase ca se imbraca in pantaloni si avea barba), peste ani aveam sa gasesc alte referinte la ea, a fost o femeie cu o personalitate foarte puternica, era lesbiana, dar a reusit sa impuna respectul intregii societati a vremii: Napoleon al treilea a distins-o cu Legiunea de Onoare. Tabloul adus la expozitie este The Horse Fair, perfect in suprinderea dinamismului scenei.
Alaturi, Edison, din 1901, Horse Parade at the Pan-American Exhibition, si un alt film, Sarja cavaleriei burilor, Charge of Boer Cavalry (1900) - un numar de obiecte intunecate aflate la distanta se apropie, pana cand devin clare: este o companie de cavalerie a armatei burilor.


Si George Wesley Bellows, prezent in sala aceasta cu o pictura celebra, adusa de la Washington National Galery, Night Club. Artistul care ne-a lasat cateva picturi de neuitat cu meciuri de box. Ringul de box se gasea in incinta unui club, se faceau pariuri, legea permitea si nu prea, asa ca totul se organiza cam la limita intre licit si ilicit - una din solutii era ca boxerii sa fie inscrisi formal in club - in felul acesta meciul si pariurile deveneau o chestiune privata, iar unul din tablourile lui Bellows poarta titlul ironic de Both Members of This Club. Aici in expozitie, Night Club este pus langa un film produs in studioul lui Edison in 1894, Corbett and Courtney before the Kinetograph: cei doi boxeri au fost filmati in timp ce luptau pe ring.



Un pic mai incolo, un filmulet cu o lupta de cocosi, iar stapanii pariaza intre ei.
Si primul film dedicat cavalerilor Mesei Rotunde, Parsifal, produs tot in studioul lui Edison, in 1904, alaturi de doua picturi de Edwin Austin Abbey, Cavalerii Mesei Rotunde si Galahad.












Sweets for the Sweet (produs in 1903 la studioul new-yorkez Mutoscope Biograph: o frumusete a vremii savurand niste bomboane de ciocolata) si The Summer Girl (produs in 1899: o tanara asezata pe malul uni rau, isi scoate pantofii, apoi ciorapii si intra in apa - probabil ca spectatorii vremii aveau senzatia unui strip-tease :). Nu departe de cele doua filme, un tablou al lui Bellows care m-a surprins - pana acum ii vazusem mai ales boxerii. Acesta insa este Portretul unui tanar.


In alta sala, doua filme vestite produse de fratii Lumière: L'Arrivée d'un Train en Gare de La Ciotat si Repas de Bébé, amandoua produse in 1895.



Nu e prezent, din pacate si primul lor film, La Sortie des Usines Lumière, dupa cum lipseste si L'Arroseur Arrosé, socotit a fi primul film care contine un gag, dar asta este, nici o expozitie nu poate fi chiar perfecta.
Am fost emotionat vazand filmul de care stiam din carti de istorie a cinematografiei, Sosirea Trenului in Gara La Ciotat.



Se spune ca la premiera spectatorii s-au speriat vazand locomotiva de pe ecran inaintand spre ei. Filmul are o compozitie extraordinara: locomotiva inainteaza de da sa iasa din ecran, este tot mai mare, se opreste brusc, aparatul de filmat se muta pe usile vagoanelor, cu forfota calatorilor care se coboara, a celor care se urca, apoi calatorii coborati pornesc spre capatul peronului, si toate acestea in spatiul unui singur minut. Cred ca trebuie sa il asez in ierarhia mea subiectiva printre primele zece filme, alaturi de In the Grip of the Blizzard, filmul produs de compania Mutoscope Biograph si care il prevesteste in 1899 pe Chaplin; alaturi de ele asez inca opt filme de Vertov, Polanski, Ozu, Wajda, Almodovar, Wong Kar-Wai, Hou Hsiao-Hsien, Van Sant, sigur, este o ierarhie foarte subiectiva, dar as vrea sa vorbesc odata de ele. Dar asta o sa o fac mai tarziu, deocamdata expozitia continua, cu surpriza unor picturi despre pictori si a unor filme in replica.
William Merritt Chase este prezent cu In the Studio, respirand o senzualitate apasata, ca toate operele lui. Alaturi, un alt pictor, Reynolds Beal, cu un tablou infatisand o alta viziune asupra studioului lui Chase. Tabloul se intituleaza Chase's Tenth Street Studio si e pictat in 1894, la o distanta de doisprezece ani de versiunea oferita de Chase insusi.

Langa aceste doua tablouri filmele in replica sunt foarte glumete: The Artist's Dream si The Artist's Dilemma, amandoua produse in studioul lui Edison, primul in 1899, iar al doilea in 1901. Sunt doua versiuni ale aceluiasi subiect: pictorul adoarme, modelul iese din tablou si incepe sa danseze cu pictorul, apare un Pierrot dintr-un dulap si ii face tot soiul de poante artistului. Asa ii trebuie!
O lucrare a lui John Sloan, din 1907, South Beach Bathers, este insotita de doua monitoare - pe unul din ele Bathing at Atlantic City, realizat in studioul lui Edison in 1901: o panoramare facuta de pe o estacada (Young's Pier) - promenada, o estacada mai noua, din otel, auditoriul, plaja si apa, si o uriasa gramada de oameni. Pe celalalt monitor, un alt film realizat la Edison, in 1903, Seashore Frolics: tineri in costum de baie, tinere in rochii cu gulere marinaire, tinerii se pun piua, tinerele ii incaleca, tinerii le iau pe umeri si intra in apa cu ele, cateva raman fara cavaleri si intra singure, trec pe plaja o baba grasa si un caine, tinerii ies din apa, tinerele sar capra pe nisip, mai cad, un fotograf vrea sa le fotografieze, dar trebuie sa isi acopere aparatul si capul cu un sal, salul e mereu deranjat de vant, fotograful e in costum alb, tinerele il iau pe sus si intra cu el in apa, fotograful lesina, e asezat pe plaja, tinerii ii fac respiratie artificiala, cainele se invarte pe acolo, apare un pusti, e indepartat de unul din tineri, fotograful se scoala si pleaca suparat. Toate astea se intampla mai repede decat aveti timp sa cititi descrierea! Un film de nota zece.
Si vin la rand picturile si filmele consacrate New York-ului. O lucrare superba a lui George Bellows, Pennsylvania Station Excavation, din 1907, o stiam dintr-un album, apoi trei picturi ale lui John Sloan.
Prima, Six O'Clock Winter, lumea in dreptul statiei de metro aerian de pe Third Avenue - in Manhattan metroul e de mult subteran, dar in 1912, de cand dateaza tabloul, Manhattanul era inca strabatut de loop. Mai stiu un tablou al lui Sloan, tot cu metro aerian, The City at Greenwich Village, l-am vazut la Washington National Art Gallery, imi place foarte mult. Am fost de altfel de multe ori prin piata care apare in tabloul lui Bellows, incercand sa imi imaginez cum era pe vremea loop-ului.
Aici, in tabloul aflat la expozitie, Six O'Clock Winter, sunt doua universuri in paralel: si lumea aflata jos, si trenul de deasupra sunt la fel de vii. Mi-am amintit de unul din filmele lui Wong Kar-Wai, Fallen Angels, in care cameramanul (Christopher Doyle, cred ca este cel mai mare operator din istoria cinematografului) filmeaza la un moment dat doua scene care evolueaza in paralel: camera in care eroul este singur si strada alaturata, plina de forfotul serii.
Sun and Wind on the Roof, tot a lui Sloan, din 1915, cu o implicita calitate erotica, alaturi de un film in replica, A Windy Day on the Roof, produs de studioul new-yorkez Mutoscope Biograph in 1904, aici calitatea erotica devine un pic mai explicita (desigur, erotism la nivelul primilor ani de dupa 1900), femeia care aseaza rufele pe franghie are rochia un pic ridicata - sa fim insa linistiti, sunt probabil o mie de jupoane pe dedesubt (ceea ce nu il impiedica pe un strengar sa fie curios).













Pe cateva monitoare sunt cateva filme new yorkeze ale acelor ani, ramase celebre in istoria cinematografiei, Lower Broadway, facut in 1902, de catre Robert K. Bonine, Panorama from the Tower of the Brooklyn Bridge, facut de Billy Bitzer in 1899 (Billy Bitzer avea sa fie operatorul filmului Nasterea unei natiuni), si o replica la faimosul The Blizzard (mie imi place insa originalul, facut in 1899 de un regizor ramas anonim, il asez fara sa sovai printre primele zece filme dintotdeauna). Lower Broadway are farmecul special al Manhattanului, este plin de miscare, cu new yorkezi ocupati ca intotdeauna, amestecati printre trasuri si tramvaie cu cai. Iar alaturi de aceste monitoare, o pictura de Childe Hassam, Union Square, iarna, sub zapada. Dateaza din 1894, insa Union Square si intregul Manhattan aveau sa cunoasca in 1899, in martie, marea vifornita care a zguduit de altfel toata coasta de est, si vifornita din 1899 este imortalizata de filmul The Blizzard.
Si in sfarsit, sala cu filme dedicate dansului. Aici am descoperit un pictor de care nu stiusem, George Luks, cu un tablou superb prin echivoc, The Spielers (alaturi de el un tablou care are sarcasmul lui Kusturica, The Amateurs). Si monitoarele cu filme. Danse Serpentine, realizat de fratii Lumière in 1896, cu un sistem ingenios care creeaza iluzia filmarii in culori (langa el o lucrare de Prendergast, La Vie Moderne). Amy Muller, facut in studioul lui Edison in anul 1896, tot un dans serpentin. Amy Muller era o dansatoare celebra a vremii - este singurul ei film, si e pacat, sarmul ei ne-o aduce in minte pe Mary Pickford. Alt Edison, din 1901, Spanish Dancers at the Pan American Exhibition, zece dansatoare - dansurile tiganesti au produs senzatie la expozitia organizata la Buffalo. Si doua filme care sunt o replica la tabloul lui Luks. A Tough Dance, produs la Mutoscope Biograph in 1903: o pereche (Kid Foley and Sailor Lil, are grija sa ne spuna prezentarea filmului) danseaza un dans se pare foarte popular in acei ani in mahalaua Bowery din extremul sud al Manhattanului.



Un dans violent, desigur foarte prizat de populatia de acolo - iar cei doi dansatori se pare ca erau un soi de campioni.

Si un alt film, Bowery Waltz, Edison, 1897: o petrecere in aceeasi mahala, oamenii au tot baut, un barbat valseaza o femeie care s-a imbatat.

Si expozitia se termina cu cateva versuri, dedicate de unul din dansatorii din film iubitei lui:

My Pearl is a Bowering Girl,
As waltzing together we twirl,
She sets them all crazy, a spieler, a daisy,
My Pearl is a Bowering Girl.

(Early Movies)

Real Fiction, 2000

Acum vreo doua sau trei saptamani am fost intrebat daca am vazut Times de Kim Ki-Duk - film cu o cronica in general nefavorabila.

Am incercat sa cumpar filmul, nu exista decat un singur DVD care se poate vedea numai in Asia (zona 3).

Pana acum vazusem Primavara, Vara, Toamna, Iarna... Primavara din Nou, Insula, Samariteanca, Bad Guy (hai sa il traduc si pe asta :) Baiat Rau), Bin Jip.

Mai sunt cateva filme de el - mi-am cumparat Real Fiction, facut in 2000 si l-am vazut alaltaieri. Filmele lui socheaza spectatorul european - pentru ca sunt foarte violente, iar mediul e sordid. Parerea mea este ca el descrie relatia dintre universuri paralele - universul nostru si un alt univers paralel - ideea mi-a venit amintindu-mi de un vechi film polonez, capodopera de film minimalist - facut de Polanski candva de mult, Cutitul in Apa. Si acolo in fond tanarul aparut deodata in viata cuplului burghez era un mesager al unui univers paralel - pe care barbatul nu il intelegea, il simtea periculos, in timp ce femeia era atrasa de el.

Altii il compara pe Kim Ki-Duk cu Lars Von Trier - pana la a le reprosa amandurora excesul de parabola. Pentru mine asta e principala lor calitate :)

Real Fiction este un film experimental. Filmat in cateva ore, cu handheld camera - si aici, ca si in Bad Guy, ni se propun doua filme intr-unul singur. Un pictor ratat, care picteaza pe strada portrete la minut si este batjocorit, se intalneste la un moment dat cu un alter-ego care il convinge sa devina violent. Ca atare, pictorul devine propriul sau alter-ego si ii omoara cu sadism pe toti cei care l-au batjocorit - pe unul il inchide in camera frigorifica, altuia ii baga capul intr-un sac cu serpi, pe altul il omoara lovindu-l cu extinctorul - cred ca ati prins ideea. Apoi se intoarce linistit la sevalet, trecatorii il iau din nou in batjocura, si deodata filmarea se opreste. Pentru ca totul a fost un film in film.Si atunci intelegem si rostul fetei ciudate care il urmareste peste tot cu o camera digitala si ii filmeaza toate asasinatele, in timpul asta glumind cu el si provocandu-l sexual. Ideea de a introduce operatorul in film, de a face filmul in film a condus la capodopera lui Vertov, The Man with a Camera (Tchelovek s kinoapparatom) - dar aici e altceva. Ritmul febril al filmului sugereaza cu forta ideea ca filmul este facut chiar sub ochii nostri, in timp real.

Este film in film? Este un tanar timid care isi imagineaza ca este criminal? este un criminal care simte nevoia sa se imagineze timid? Este universul nostru? Este universul celalalt? Este un schizofrenic? Putem trece dintr-un univers in celalalt? Cum? Prin forta imaginatiei? Asta sa fie talcul gaselnitei cu filmatul in timpul filmului?

Si filmul imi aduce aminte de o discutie cu un prieten despre Bine si Rau. E un film care ma face sa ma gandesc la relatia dintre Bine si Rau. Oare in universul celalalt Binele devine Rau, iar Raul devine Bine? Sa ne gandim la poemele lui Blake.

(Kim Ki-Duk)

Electorale americane

Revista Ebony pare a ne asigura ca sotii Obama sunt viitorul cuplu care va locui in celebra casa washingtoniana aflata pe Pensylvania Avenue, foarte aproape de statia de metro McPherson. Sa-i credem? Mai aflam din revista ca doamna Obama crede ca sotul ei este un barbat cumsecade, totusi, adauga ea, numai un barbat, atat si nimic mai mult. Ca orice barbat isi arunca sosetele peste tot prin casa, nu e foarte ordonat, norocul este ca s-a lasat de fumat.




O campanie electorala caracterizata prin recorduri: daca Hillary va fi aleasa, ea va fi prima femeie presedinta a SUA, daca Romney este ales, el va fi primul presedinte mormon. Daca Barack Hussein Obama va fi ales, el va stabili mai multe recorduri, atat de multe incat nici nu le mai insir. Cat despre Nader, nu e nevoie sa fie ales presedinte - va stabili oricum propriul lui record - primul candidat care a purtat acelasi costum timp de trei campanii electorale.

Pana acum, in fiecare tabara candidatii importanti au ceea ce romanii numesc bube in cap.

McCain trebuie sa convinga dreapta ca nu e de stanga, si in general trebuie sa convinga ca nu e batran. Hillary trebuie sa convinga stanga ca nu e de dreapta, si in general trebuie sa convinga ca nu e femeie.

Romney trebuie sa ii convinga pe crestinii born-again ca nu e mormon, iar Giulianni trebuie sa-i convinga ca nu e new-yorkez.

Cat despre Barack Hussein Obama, el trebuie sa ii convinga pe negri ca nu e alb, pe albi ca nu e negru, pe evrei ca nu e musulman, pe musulmani ca nu e crestin, pe crestini ca nu e ruda cu Saddam Hussein, si in fine pe sotia lui ca s-a lasat de fumat.

Ceea ce e important de inteles in campaniile electorale americane este ca ele se desfasoara in doua etape care sunt contradictorii.

In prima etapa, candidatii potentiali treubie sa isi convinga membrii partidului lor ca le reprezinta interesele. In a doua etapa, candidatii alesi de partid trebuie sa convinga intreg poporul ca ei nu reprezinta interesele partidelor lor, ci pe ale intregii societati.

Baza electorala republicana este majoritar social-conservatoare - preocupata de valorile morale ale societatii, foarte religioasa, cu optiuni ferme in razboiul cultural interamerican - impotriva avorturilor, impotriva legalizarii casatoriilor homosexuale, etc.

Baza electorala democrata este alcatuita din doua segmente: un segment este si el foarte implicat in razboiul cultural , dar pe pozitii opuse celor ale republicanilor: in favoarea libertatii femeii de a decide daca sa faca avort, in favoarea casatoriilor homosexuale, pentru controlul drastic al separarii bisericii de stat - un al doilea segment este cel reprezentat de sindicate - foarte preocupati de asigurarea de catre stat a unor masuri cuprinzatoare de protectie sociala, iar in dezacord cu republicanii, care sunt impotriva implicarii prea puternice a statului in domenii pe care ei le considera a fi exclusiv in aria initiativei private.

Asadar McCain trebuie sa se arate foarte de dreapta la inceput, dar sa aiba grija sa isi lase spatiu suficient de manevra pentru etapa a doua, ca sa fie credibil si ca moderat inclinand uneori spre stanga. Hillary, in oglinda fata de el, trebuie sa fie foarte de stanga la inceput, dar sa ramana credibila si ca reprezentanta a unui centru moderat.

David Brooks a publicat un editorial foarte interesant in ziarul New York Times in care da cateva sfaturi candidatilor republicani - sfaturi de care e bine sa tina seama si candidatii celuilalt partid:

1. fiindca sunt trei candidati principali (McCain, Romney, Giulianni), doi vor intra in conflict - al treilea va profita de epuizarea celorlalti doi - deocamdata acest al treilea e Giulianni - sfatul lui Brooks: evitati sa fiti perechea de boxeri


2. discutia despre Irak se va epuiza in vreo sase luni - pana atunci va fi clar daca mai are rost sa se continue sau nu - alta problema presanta va apare - sfatul lui Brooks: fiti pregatiti pentru aceasta noua problema


3. republicanii sunt fie social-conservatori, fie apropiati de libertarieni, fie neoconservatori - cu aceste trei curente, republicanii au pierdut vartos in 2006 - sfatul lui Brooks: evitati sa va cantonati intr-unul din aceste trei curente - imaginati o strategie noa pentru republicani


4. in disputa guvern mare sau guvern mic, Reagan a avut un succes mare in anii '80 cu ideea guvernului mic - sfatul lui Brooks: Reagan a fost in anii '80, acum e alta epoca, poporul nu e interesat in primul rand de marimea guvernului ci de forta lui de a asigura securitatea anti-tero - avantaj Giulianni din nou


5. nici unul din candidatii principali nu va fi vreodata iubit de electoratul republican: McCain va fi mereu suspectat ca e prea constructiv in relatia cu democratii, Romney va fi mereu suspectat
pentru ca e mormon, Giulianni pentru ca e new-yorkez - sfatul lui Brooks: pregatiti o oferta irezstibila si marsati pe ea - cu oferta asta veniti in fata republicanilor si spuneti-le: stiu ca nu ma iubiti - dar va promit ca daca ma sustineti va rezolv problema X care stiu ca va doare - numai eu sunt in stare sa v-o rezolv

Meditand filmele lui Lars von Trier

Cu multi ani in urma am citit o Istorie a Renasterii, scrisa de un francez, Fred Berenger - in capitolul despre Trecento comenta un pasaj din Vita Nuova - Dante explicase ca fiecare psalm are un sens literal, un sens alegoric, un sens moral si un sens anagogic.


Orice mare opera de arta ne provoaca sa incercam sa deslusim sensuri mai adanci, dincolo de sensul literal.


Dogville al lui Lars von Trier este o parabola antiamericana - dar, asa cum s-a mai observat, o parabola este universala, altfel nu ar mai fi parabola - dincolo de antiamericanism filmul este o meditatie asupra conditiei umane, o meditatie despre generozitate, sacrificiu si razbunare, despre aroganta si cruzime, despre duplicitate - este o meditatie despre fragilitatea tuturor acestora, o meditatie despre duplicitatea conditiei umane.


Si mai adanc este sensul anagogic - Biblia ne vorbeste despre generozitate si sacrificiu, despre aroganta si despre pedeapsa, despre duplicitate - Sodoma si Gomora ne sunt oferite ca exemple de meditat despre aroganta si despre pedeapsa, meditarea asupra lor revine in scrierile profetului Ezekil, pe de alta parte Noul Testament de la Evanghelii pana la Apocalipsa vorbeste despre generozitate, despre suferinta, dar si despre Dies Irae.


Iar Lars von Trier introduce destule elemente in film care sa ne trimita la sensul anagogic, filmul lui este o meditatie asupra generozitatii divine si a pedepsei divine, asupra arogantei umane si a duplicitatii umane.


Este divinitatea sugerata de film ambigua si ea? Generozitate si sacrificiu din plictiseala? din capriciu? din spirit ludic? pedeapsa de la sfarsit nu este cumva un act gratuit? Este mai curand o abordare apofatica, divinitatea este dincolo de masurile omenesti, si ratiunile ei raman necunoscute. Poate ca asta vrea sa ne sugereze Lars von Trier, pedaland pe ambiguitatea divinului.


Exista sau nu exista Dumnezeu? Breaking the Waves ne pune intrebarea asta. Ce este rugaciunea zguduitoare a lui Bess? Dialog cu Dumnezeu? Dialog cu ea insasi?


Dar care sunt caile de apropiere de Dumnezeu? Sau de acel ceva necunoscut din noi insine? De noi insine?


Sunt multe cai, iar daca teologia se ocupa, cel putin asa spun Parintii Bisericii Rasaritene, de caile de apropiere a omului de Dumnezeu, exista o teologie a rugaciunii, exista o teologie a Cuvantului, a meditatiei, poate impropriu numita teologia dogmatica, exista o teologie a ritualurilor, teologia liturgica, exista o teologie a frumusetii, si multe, multe altele.


Teologia frumosului - frumusetea icoanelor, frumusetea muzicii, frumusetea dansurilor - in biserica Copta preotii danseaza in altar la un anumit moment al Liturghiei.


Frumusetea muzicii, la urma urmelor Dancing in the Dark al lui Lars von Trier nu este si o meditatie asupra teologiei frumosului? Eroina iubeste musicalul, orice i se intampla in viata este receptionat ca un spectacol minunat de musical, ea orbeste din ce in ce mai mult, dar este fericita cand se afla pe scena de amatori - ajunge la spanzuratoare, victima inocenta a oamenilor din jurul ei, dar pana in ultimul moment traieste in universul ei de musical, oamenii in jurul ei ne ofera acelasi prilej de meditare asupra arogantei, nepasarii - si duplicitatii.


In filmele lui Trier barbatul este imaginea duplicitatii si micimii umane. Barbatul din Dogville, cel care se poarta frumos tot timpul cu Grace, care o iubeste dar nu o atinge - din respect? din lasitate? din impotenta? - o tradeaza si continua sa o iubeasca.


Politistul din Dancing in the Dark. Plange ca un copil si i se confeseaza eroinei ca nu mai are bani, ii fura apoi banii, ii cerseste sincer mangaierile si apoi se plange, tot sincer, ca a fost sedus de ea.


In Breaking the Waves avem teologia rugaciunii, dialogul lui Bess cu ea insasi este zguduitor. Si momentele de cumpana in care nu isi gaseste raspunsurile. Si momentele in care raspunsurile vin, si o linistesc. Vocea aceea ingrosata cu care isi raspunde intrebarilor.


Dar cum e Dumnezeul ei, cel care ii raspunde cu vocea ingrosata din adancul ei? Pare a fi cum ii este si biserica.


Biserica, zugravita cu atata cruzime cum rar am mai vazut. O casa de rugaciuni severa, cu enoriasi batrani si absurzi, cu femei reduse prin teroare la conditia de slugi - numai barbatii au voie sa vorbeasca acolo - femeile, daca vorbesc, sunt excomunicate. Teologie a comunitatii, teologie a Cuvantului, Cuvantul Domnului cade greu, ca plumbul, este Cuvantul Pedepsei, este Cuvantul Traditiei, este Cuvantul cel Vechi, al Cruzimii.


Iar clopotele nu bat niciodata.


Oare acesta sa fie Dumnezeu? oare Dumnezeu sa insemne numai pedeapsa, numai traditie, numai cruzime? De ce nu bat clopotele? Oare Dumnezeu nu trebuie sa insemne si cant? si frumos? si dans? si sunet vesel de clopote?


De ce nu bat clopotele?


Iar Bess se casatoreste si descopera erosul. Si intelege deodata ca asta este pentru ea calea spre Dumnezeu. Teologia erosului. Fericirea erosului, alaturi de barbatul ei, de care este atat de indragostita.


Dar barbatul are un accident ingrozitor si ramane paralizat pe viata. Si aici se intampla ceva care e greu de judecat. Si el crede in Eros. Si ii cere ei sa se prostitueze si sa ii povesteasca apoi scenele ei erotice - este singurul lucru care l-ar mai putea tine in viata.


Iar ea trebuie sa isi asculte barbatul - pentru ca asa vrea Dumnezeu. Si porneste pe calea ingrozitoare a prostitutiei, cu spaima, cu groaza, dar cu constiinta datoriei - si este injosita din ce in ce mai tare. Pana la urma niste sadici o vor omori.
Iar biserica nu o poate inmormanta decat spunand la groapa ca a fost o prostituata si ca o vor inghiti flacarile iadului.


Si atunci incepe Miracolul. Ucenicii s-au dus la mormant, si l-au gasit gol. Preotul satului ingroapa un sicriu gol. Trupul ei a fost furat de prieteni credinciosi ai sotului ei.


Si sotul ei isi revine si incepe sa mearga. Scoala-te si umbla. Jertfa ei l-a mantuit.


Pe o corabie, in prezenta barbatului ei, trupul ei va fi aruncat marinareste, in mare, sa se odihneasca in vesnicie, printre vietatile apei.


Si din cer clopotele incep sa sune! Pentru ca Dumnezeu inseamna in primul rand Dragoste.

(German and Nordic Cinema)

Psalm XVIII/XIX – Coeli enarrant

Cerurile spun slava numelui lui Dumnezeu

Iar firmamentul da marturie despre lucrarea mainilor sale

Ziua da de veste zilei urmatoare

Iar noptii ce vine cuvant ii da noaptea ce tocmai a trecut.

The splendor of Psalm 19 is partly the result of inspired editing. Two psalms have been joined together, but once joined, let no man put them assunder!

(Erik Routhley - Exploring the Psalms)

I take this to be the greatest poem in the Psalter and one of the greatest lyrics in the world.

(C. S. Lewis - Reflections on the Psalms)

This is faith - the word within responding to the word in eternity.

(Erik Routhley - Exploring the Psalms)

Its structure: six verses about Nature, five about the Law, and four of personal prayer. The actual words supply no logical connection between the first and second movements. In this way its technique resembles that of the most modern poetry. A modern poet would pass with the same abruptness from one theme to another and leave you to find out the connecting link for yourself. I doubt if the ancient poet was like that. I think he felt, effortlessly and without reflecting on it, so close a connection, that he passed from the first theme to the second without realizing that he had made any transition.

(C. S. Lewis - Reflections on the Psalms)

To the faithful Israelite the law was never a dead thing, whatever later legalism made of it. It was honored not in blind obedience but in right decisions.

(Erik Routhley - Exploring the Psalms)

The key phrase on which the whole poem depends is there is nothing hid from the heat thereof. It pierces everywhere with its strong, clean ardour.

(C. S. Lewis - Reflections on the Psalms)

Trebuie citit si comentariul Fericitului Augustin. Hai insa sa nu va obosesc peste masura :)

Comentariile lui Routhley si Lewis, din care am dat mai sus cateva frangmente, m-au pasionat. Structura psalmului: meditatie asupra maretiei naturii, care exprima maretia divina; meditatie asupra respectului datorat legii divine; rugaciune personala. Ei bine, Lewis observa ca psalmistul trece de la prima sectiune (maretia naturii) la a doua (respectul datorat legii divine) fara sa faca o conexiune logica - e o trecere abrupta. Asta, zice Lewis, este caracteristic poetilor moderni - trecerea abrupta, iar conexiunea este lasata ca drept si datorie a cititorului. Si continua Lewis, probabil ca psalmistul nu a facut asa din spirit modern avant la lettre - probabil ca lui i s-a parut atat de firesc ca maretia naturii implica respectul legii divine, incat a continuat firesc - daca vreti, pentru el asta era ritmul frazei. Oricum, zice Lewis, cheia intelegerii conexiunii celor doua sectiuni (si a intelegerii intregului psalm) este fraza: si nu este cine sa se ascunda de caldura lui. Iar Routhley vine si zice, in aceeasi idee, insa cu alte cuvinte - pentru evreul credincios, Legea Domnului este vie, nu este ucisa de comentatorii legalisti de mai tarziu - dar ratiunea apare altfel la evreul credincios - nu e un respect orb al Legii, ci un respect firesc, implicat de constientizarea maretiei Universului.

Cartea lui C.S. Lewis de reflexii asupra psalmilor merita citita. Lewis, autorul Cronicilor Narniei, mediteaza psalmii subtil, profund, original.

Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria.

Ziua zilei spune cuvant, si noaptea noptii vesteste stiinta.

Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale caror glasuri sa nu se auda.

In tot pamantul a iesit vestirea lor, si la marginile lumii cuvintele lor.

In soare si-a pus locasul sau; si el este ca un mire ce iese din camara sa.

Bucura-se-va ca un urias, care alearga drumul lui.

De la marginea cerului iesirea lui, si oprirea lui pana la marginea cerului; si nu este cine sa se ascunda de caldura lui.

Legea Domnului este fara prihana, intoarce sufletele; marturia Domnului este credincioasa, intelepteste pruncii;

Judecatile Domnului sunt drepte, veselesc inima; porunca Domnului este stralucitoare, lumineaza ochii.

Frica de Domnul este curata, ramane in veacul veacului. Judecatile Domnului sunt adevarate, toate indreptatite.

Dorite sunt mai mult decat aurul, si decat piatra cea de mare pret; si mai dulci decat mierea si fagurele.

Ca robul Tau le pazeste pe ele, si rasplatire multa are.

Greselile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curateste-ma

Şi de cele straine fereste pe robul Tau; de nu ma vor stapani, atunci fara prihana voi fi si ma voi curati de pacat mare.

Şi vor bineplacea cuvintele gurii mele si cugetul inimii mele inaintea Ta pururea; Doamne, Ajutorul meu si Izbavitorul meu.

(Cartea Psalmilor)

The heavens declare the glory of God; and the firmament sheweth his handywork.

Day unto day uttereth speech, and night unto night sheweth knowledge.

There is no speech nor language, where their voice is not heard.

Their line is gone out through all the earth, and their words to the end of the world. In them hath he set a tabernacle for the sun,

Which is as a bridegroom coming out of his chamber, and rejoiceth as a strong man to run a race.

His going forth is from the end of the heaven, and his circuit unto the ends of it: and there is nothing hid from the heat thereof.

The law of the LORD is perfect, converting the soul: the testimony of the LORD is sure, making wise the simple.



The statutes of the LORD are right, rejoicing the heart: the commandment of the LORD is pure, enlightening the eyes.

The fear of the LORD is clean, enduring for ever: the judgments of the LORD are true and righteous altogether.

More to be desired are they than gold, yea, than much fine gold: sweeter also than honey and the honeycomb.

Moreover by them is thy servant warned: and in keeping of them there is great reward.

Who can understand his errors? cleanse thou me from secret faults.

Keep back thy servant also from presumptuous sins; let them not have dominion over me: then shall I be upright, and I shall be innocent from the great transgression.

Let the words of my mouth, and the meditation of my heart, be acceptable in thy sight, O LORD, my strength, and my redeemer.

(King James Bible)

Come, let us sound with melody the praises
Of the kings’ king, the omnipotent creator,
Author of number, that hath all the world in
Harmony framed.

Heaven is his throne perpetually shining,
His divine power and glory thence he thunders,
One in all, and all in one abiding,
Both father, and son.

O sacred sprite, invisible, eternal,
Every where, yet unlimited, that all things
Canst in one moment penetrate, revive me,
O holy spirit.

Rescue, O rescue me from earthly darkness,
Banish hence all these elemental objects,
Guide my soul that thirsts to the lively fountain
Of thy divineness


Cleanse my soul, O God, thy bespotted image,
Altered with sin that heavenly pureness
Cannot acknowledge me but in thy mercies,
O father of grace.

But when once thy beams do remove my darkness,
O then I’ll shine forth as an angel of light,
And record, with more than an earthly voice, thy
Infinite honors.

Thomas Campion (1567 – 1619)

The spacious firmament on high,
With all the blue ethereal sky,
And spangled heavens, a shining frame,
Their great Original proclaim.
The unwearied sun from day to day
Does his Creator’s power display,
And publishes to every land
The work of an almighty hand.

Soon as the evening shades prevail
The moon takes up the wondrous tale,
And nightly to the listening earth
Repeats the story of her birth;
Whilst all the stars that round her burn,
And all the planets in their turn,
Confirm the tidings as they roll,
And spread the truth from pole to pole.

What though in solemn silence all
Move round the dark terrestrial ball?
What though no real voice nor sound
Amid their radiant orbs be found?
In reason’s ear they all rejoice
And utter forth a glorious voice,
Forever singing as they shine,
“The hand that made us is divine.”

Joseph Addison (1672–1719)

Bagration

I chatted today with some of my web-friends, and one of us said something about a great movie made at the end of the sixties, the War and Peace, directed by Bondarchuk. Great movie, and great actors, Bondarchuk playing Pierre Bezukhov, and Lyudmila Savelyeva in the role of Natasha, and Vyacheslav Tikhonov as Prince Andrei (I would have admired him some years later in the Seventeen Moments of Spring, a must-see TV series) .

But there was another hero from War and Peace who came today into my mind, the general Piotr Bagration. I can remember how impressed I was when I saw him in the movie.

This Bagration was a remarkable military commander - he died at the battle of Borodino, against Napoleon.

The general's remains were transferred to the place where he had fallen and remain there to this day. The grave was blown up during World War II (reputedly, the local museum only being able to save shreds of bone and cloth from the grave) but has since then been restored.

Bagration was a Georgian prince, the descendant of an aristocratic family known since the tenth century. David Kuropalates, the great-great forefather of Peter Bagration, unified Iberia and Abkhazia and was the first king of Georgia. His adopted son was Bagrat Bagration, who followed as king of Georgia. And the dynasty of the Bagrations would reign in Georgia for 900 years.

The legendary Empress Tamar belonged to the Bagrations - it was under her that Georgia lived her Golden Age. Rustaveli dedicated to Tamar his great poem, The Knight in the Panther's Skin:

I sing of the lion whom the use of lance, shield and sword adorns,

Of Tamar, the Queen of Queens, the ruby-cheeked and jet-haired.

How shall I dare pay tribute to her in praiseworthy verses,

Whom to look upon is to feast upon the choicest of honey?

And the history of Bagrations went on, mixed with the history of Georgia. King Vachtang VI was eventually forced by the events to accept Russian domination.

(Russian and Soviet Cinema)

(Жизнь в Kнигах)

Pe urmele lui Bulgakov la Patriarshy Prudy

Am fost de cateva ori la Moscova si de fiecare data mi-am dorit sa incerc sa merg pe drumurile batute de eroii romanului lui Bulgakov, Maestrul si Margareta. Este un oras care s-a dezvoltat in cercuri din ce in ce mai mari in jurul Kremlinului. Exista bulevarde inelare, si strazi radiale. Iar eroii cartii lui Bulgakov tot alearga de zor de pe un inel pe altul, pe una sau alta din strazile radiale, apartamentele, birourile, cluburile, teatrele, sunt ba pe Sadovoie Koltso, ba pe Tverskaia Ulitsa (numita multi ani Ulitsa Gorkovo, Strada Gorki), ba pe Malaia Bronnaia.

Colinele Vorobiov, Vorobyovy Gory, zborul final al Maestrului si Margaretei lui.

Pe Colinele Vorobiov am ajuns cand am fost prima oara in Moscova. Se numeau pe atunci Colinele Lenin, Leninskie Gory, aveau sa isi reia numele vechi dupa 1990. Un platou urias, de pe care se vede tot orasul. In spate, palatul imens al Universitatii Lomonosov. Undeva foarte aproape de locul pe care stateam pe platou, una dintre putinele biserici care fusesera lasate sa functioneze in anii aceia. Kutuzov se rugase acolo intr-o seara, in ajunul bataliei cu Napoleon, de la Poltava. Acum era frecventata de studenti, care veneau sa dea acatiste in ajun de examene.

Citisem romanul lui Bulgakov. Platoul acela urias pe care ma aflam, de pe care se vedea intreg orasul, cu Kremlinul, cu bulevardele lui inelare, Bulvarnoe Koltso, apoi Sadovoie Koltso, apoi marele bulevard care purta numele lui Kutuzov si taia cercurile concentrice ale Moscovei, Kutozovskyi Prospekt. Arbatul, incercam sa dibuiesc in departare statuile lui Puskin, Maiakovski ... La picioare, intreaga Moscova, iar deasupra, nesfarsirea cerului. Superb loc ales de eroii lui Bulgakov pentru a-si lua zborul spre universul celalalt, cel al inchipuirii si al nemarginirii.

Intors la Bucuresti, am recitit romanul. Si mi-am dorit si mai tare sa refac drumurile eroilor. Sa incep si eu din Patriarshy Prudy, sa stau pe banca intre Mihail Berlioz si Ivan Bezdomny si sa ii ascult, mirandu-ma si eu poate de strainul acela ciudat care avea sa apara si sa ii invaluiasca in vorbele lui mestesugite. Oare ce voia el sa spuna despre Annushka, fata care tocmai varsase uleiul? Dupa ce ii lasase fara grai, pomenindu-le de discutiile lui cu Immanuel Kant? Si ce soi de profetie era aceasta, ca Berlioz avea sa moara cu capul retezat de o comsomolista?

Ei bine, si am ajuns odata la Patriarshy Prudy. Mi s-a parut a fi un parc destul de mic, cam de dimensiunea parcului din Bucuresti de langa Pro TV, cu un lac (Baltile Patriarhului) - cand am fost eu acolo, se numea Pionersky Prudy (Lacul Pionierului, sau Baltile Pionierului). Pavilionul din fata se oglindea in apa lacului.

Ma uitam dupa Azazel, motanul urias cu mustati de cavalerist, sa apara de undeva, in locul lui am vazut pe aleea care urmarea malul lacului un caine. Vazusem de acum Stalker, Calauza, filmul lui Tarkovski. Sa fi fost cainele de acolo? Nu, nu se putea, cum sa fi ajuns taman la Moscova?

M-am uitat la caine cu mai multa atentie. Era un caine ciudat, ba aparea, ba disparea. Ba era mititel si caraghios, cu coada in vant, ba era un dulau cu o privire foarte serioasa. Peste ani aveam sa ma intalnesc in cu totul alt loc, pe malul Potomacului, pe langa Washington, cu o vulpe - care si ea ba aparea, ba disparea in fuga, pentru a apare apoi pe neasteptate in spatele meu. Privindu-ma cu seriozitate, parca un pic de prietenie, parca un pic de siretenie. Ma intorceam sa o privesc mai bine, ia-o de unde nu-i.

Sa fi avut parcul o intrare magica, comunicand cu locul acela unde se desfasurase povestea din filmul lui Tarkovski, locul acela care putea fi orice, poate santier nuclear abandonat, poate locul vreunui fost lagar, poate lumea de dincolo, ascunsa cu strasnicie, facuta uitata, dar care se incapatana sa tasneasca, parca din subterana, asa cum tasnea prin cele povestite ba de unul ca Bulgakov, ba de altul ca Tarkovski?

Alaturi de parc, strada Malaia Bronnaia - cartea spunea ca acela era locul unde Berlioz alunecase pe pata de ulei ramasa din lipsa de grija a fetei, a Annushkai. Se grabise cu bidonul de ulei sa ajunga acasa, se impiedicase si varsase uleiul chiar pe sinele de tramvai care treceau pe acolo. Iar Berlioz avea sa alunece si sa cada. Tocmai atunci a aparut tramvaiul dand coltul, de pe Yermolayevskaia. Fireste, era condus de o comsomolista care nu a mai putut frana. Intr-o clipa capul retezat al lui Berlioz avea sa se rostogoleasca de-a dura.

Eram cu doi prieteni, veniti din Leningrad. Unul din ei, Anatoli Petrovici, ii spuneam Tolea, un rus tanar, blond, inalt, un baiat minunat. Isi iubea sotia si ii era credincios, dar se entuziasma in fata fiecarei femei frumoase pe care o vedea. Iar cum in echipa noastra era si o colega de-a mea care era foarte frumoasa, Tolea era inflacarat. Aveam sa o vad pe colega peste un numar de ani in cu totul alta parte a globului. Ramasese la fel de frumoasa. Era extraordinar, anii nu lasasera nici un semn. Pact faustic?

Cel de-al doilea, Max Borisovici Leandes, un om cam de varsta mea, evreu leningradean, unul din cei mai simpatici oameni pe care mi-a fost dat sa ii cunosc. Vorbea rar, reusea sa se faca inteles si de catre cei ce nu stiau ruseste, si stia sa fie foarte curtenitor. Daca Tolea se inflacara in fata fiecarei frumuseti, cu Max Borisovici se intampla taman pe dos. Nu exista femeie care sa il cunoasca si sa nu fie cucerita de felul sau de a fi.

Amandoi erau ingineri, ca si mine, lucram impreuna la un proiect in care era angajat si institutul meu din Bucuresti, si cel al lor, din Leningrad, Sankt Petersburgul de astazi. Ne cunosteam bine, venisera ei de cateva ori la Bucuresti, apoi veniseram noi, inginerii romani, la Msocova, mersesem cu ei si la Volgograd, si la Novokuznetk.

Stateam toti trei pe o banca - parcul nu avea nici un insemn legat de amintirea lui Bulgakov - in schimb era un intreg esafodaj de lemn, niste panouri mari lucrate parca la traforaj, dedicate unui fabulist rus celebru, Krylov - pe panouri scene vesel colorate din lumea fabulelor lui Krylov.

Locul era deci binecuvantat - Bulgakov, si Krylov - iar pe Malaia Bronnaia se afla de altfel si liceul din romanul lui Kaverin, Doi capitani, cartea pe care o citisem in copilarie si o tot rascitisem. Teatrul de limba idis se afla si el pe Malai Bronnaia. Teatrul de Varietati - unde se desfasoara atatea actiuni ale cartii lui Bulgakov - dupa colt, pe Sadovaia Triumfalnaia. Da, Sadovaia Triumfalnaia, acolo unde baieti si fete din romanul lui Kaverin isi dadeau primele intalniri.

Si cantecul acela amar, despre Seriojka, flacaul de pe Malaia Bronnaia, cazut in razboi, undeva pe malul Vistulei, aflat acolo departe, intr-un mormant alaturi de Vitka, flacaul de pe Mokhovaia ... Fetele cu care se plimbasera ei candva erau de mult maritate, doar la doua ferestre, niste mame batrane tineau candela aprinsa - o candela pe Mokhovaia, o alta pe Malaia Bronnaia. Seriojka si Vitka.

Discutam cu Tolea si cu Max Borisovici despre ce altceva? Despre literatura. In Patriarshy Prudy se putea discuta numai despre literatura. Le ziceam ca mie din literatura rusa cel mai mult si mai mult imi plac Gogol si Cehov, ei imi raspundeau ca nici Gogol, nici Cehov, nu sunt atat de insemnati pe cat a fost Puskin. Ma intrebam daca nu exista in societatea rusa un sentiment ascuns de vinovatie pentru soarta lui Puskin (poate si pentru cea a lui Maiakovski?). Imi raspundeau, nu nu are nici o legatura. Limba rusa moderna e creata de Puskin, intelegi?

Eram foarte obosit, plecasem de dimineata cu avionul din Novokuznetk, undeva in Siberia. Diferenta de fus orar fata de Moscova era de patru ore. Apoi ne plimbaseram toata ziua pe strazile Moscovei. Urma sa mergem in seara aceea la un restaurant, apoi Tolea si Max Borisovici trebuiau sa plece inapoi spre Leningrad - trenul lor era chiar la miezul noptii. Eu aveam sa ma intorc la Bucuresti a doua zi.

Eram obosit foc, si la un moment dat am simtit un ghiont usor - Tolea imi zambea prietenos. Adormisem pe banca. Trecusera cateva minute, sau mai mult?

Si gandul imi fugea indarat la Maestrul si Margareta. Ce se intamplase dupa tragedia petrecuta la Patriarshy Prudy? Cursa accea nebuneasca a lui Ivan Bezdomny, in urmarirea maestrului Woland - o cursa care il dusese pe Malaia Bronnaia, si apoi pe Spiridonovka, trecuse apoi prin Nikitskie Vorony spre strada Herzen (cu numele ei vechi in carte, Bolshaia Nikitskaia), o strabatuse in goana, se aflase deodata pe Arbat, de acolo pe strada Kropotkin, iar dupa ce trecuse si de Ostozhenka, se pomenise deodata intrand in casa cu numarul 13, nicaieri altundeva decat in apartamentul 47, fireste, unde Bulgakov locuise candva impreuna cu prima sa sotie, si cu alte familii, fiecare familie in cate o camera, baia si bucataria fiind comune - si eu am locuit la comun multi ani, asa ca intelegeam foarte bine ironia amara a scriitorului.

Iar de acolo, din apartamentul 47, Ivan Bezdomny se hotarase brusc sa mearga spre raul Moscova, chiar langa locul unde fusese marea catedrala a lui Iisus Mantuitorul, care tocmai fusese demolata, la ordinul lui Stalin.

Si mi-am dat deodata seama ca Bulgakov era prezent acolo, langa noi, pe banca de la Patriarshy Prudy. Parca il auzeam vorbindu-ne de Faustul lui Marlowe si de cel al lui Goethe, si de manuscrisele lui Gerbert d'Aurillac - stiam ca Gerbert nu se ocupase cu magia neagra, si nici cu necromantia, dar asa ramasese in legenda, de fapt fusese unul din cei mai mari invatati ai Crestinismului, pastorise Biserica la cumpana dintre milenii, Gerbert era de fapt Papa Silvestru al Doilea. Lui ii datoreaza Europa adoptarea cifrelor arabe si a sistemului decimal de numeratie, dar pentru logica cartii Bulgakov trebuia sa il mentioneze asa cum ramasese in legenda.

Ma gandeam la felul in care Bulgakov recompusese intamplarile din Ierusalimul anilor '30, in spiritul textelor apocrife, o recompunere atat de nazdravana incat avea sa ii descumpaneasca pe toti - si pe cenzorii regimului ateist, dar si pe dreptcredinciosi - pentru ca intr-adevar este greu sa mesteci o asemenea recompunere, in care se simte ba tamaia, ba pucioasa.

Cerul avea o culoare ciudata, era straveziu, aerul parea rarefiat, era liniste, si ma asteptam ca in fiecare moment sa apara maestrul Woland, cu un ochi negru ca smoala lacului, iar cu celalalt ochi verde, sa ia loc langa noi si sa inceapa sa ne povesteasca despre Pontiu Pilat, mergand cu pasul lui tarsait de cavalerist batran, enervat ca siesta de amiaza ii fusese tulburata de marii preoti iudei, care ii adusesera pe un anume Yeshua Ha-Notsri.

(Жизнь в Kнигах)

Obama Off and Running

(Click here for the Romanian version)

It's done. Obama is now officially in the race (Politico). The announcement was made in Springfield, the capital of Illinois, at the Old State Capitol (NY Times), the place where Lincoln started too...

As for those who ask whether the white electorate is ready for a black at the White House, also for those who consider that the Afro-Americans will prefer automatically Obama - well, all of them miss the point. Obama is not the candidate of the blacks - he is not concerned mainly by their issues - he does not belong to the generation who struggled for the civil rights - Obama belongs to the generation of post-boomers. So, if he is elected, he won't be the first black president, rather the first post-boomer president.

Noi Albinoi - filmul de debut al lui Dagur Kari

Un film islandez.

Cold and gray Chicago morn',

plays in the streets as the cold wind blows.

Cantecul lui Elvis, In the Ghetto, se refera la Chicago, dar e laitmotiv si aici, in Noi Albinoi, care se petrece intr-un fiord din Islanda - tot un ghetto - cateva ore de lumina tulbure, mai curand de vesnic amurg - atmosfera tarkovskiana.

Si in lumina vesnic tulbure, tarkovskiana, ghetarul si marea - Islanda are o frumusete desperata.

Prizonierii unui ghetar, rupti de lume.

Ghetto de gheata.

Un anti-erou, albinosul Noi Kristmundsson, un tanar de 17 ani, prea destept ca sa mai creada ca e vreun rost in viata. Chiuleste cat poate de mult de la scoala, cand apare prin clasa primeste o foaie pentru lucrarea de control, preda foaia imediat inapoi, alba - uneori isi trimite un recorder, sa inregistreze lectia predata de profesor - si nu se mira ca e exmatriculat.

Interesat de Kierkegaard (if you hang yourself, you'll regret it, if you don't hang yourself, you'll regret it too), Noi Kristmundsson, tanarul care este poate un geniu, poate un redus mintal.

De cate ori te masturbezi pe zi? il intreaba psihologul, chemat de conducerea scolii sa il testeze.

Iar Noi raspunde , intrebarea ta face parte din test sau e o curiozitate personala?

Atmosfera e a lui Tarkovsky, umorul e al lui Jarmush. Umorul filmului te covarseste, este desperat, ca si frumusetea ghetarului si marii.

Este Noi un geniu sau un idiot? In orice caz, este an oddity in a land of oddities

Si cantecul lui Elvis, In the Ghetto, curge in film de doua ori la rand - insa aici e ghettoul de gheata.

Then one night in desperation, the young man breaks away

He buys a gun

Steals a car

Tries to run, but he doesn't get far.

Nu isi cumpara o pusca, pentru ca are in casa - o foloseste bunica lui ca sa il trezeasca sa mearga la scoala. O foloseste ca sa jefuiasca o banca - numai ca directorul bancii vine si ii spune, hai, du-te acasa cu pusca, ce-ti veni sa intri inarmat la noi in banca?

Fura o masina, dar nu ajunge departe, politia il prinde repede - si il trimite acasa.

Iar el vrea sa evadeze - sa mearga in orice alt loc de pe Pamant. Impreuna cu iubita - caci o fata s-a indragostit de el - este Iris.

Elin Hansdottir, interpreta lui Iris, servea intr-un local vegetarian din Reykjavik - a descoperit-o regizorul, Dagur Kari - filmul Noi Albinoi a consacrat-o - acum louieste la Berlin, unde picteaza.

Dar Tomas Lemarquis, interpretul lui Noi, ne ramane statornic in memorie - ras in cap, inalt, cu un zambet straniu, semn de inteligenta, sau de batjocura, sau de prostie.

An oddity in a land of oddities

Regizorul, Dagur Kari, era urmarit de mult de imaginea de antierou a lui Noi - voia mai intai sa compuna o carte de benzi desenate - pana la urma a ales sa faca un film - este intrucatva autobiografic.

Ce fel de film este Noi la urmelor? Este in el multa poezie, multa tandrete, mult absurd. Este un film despre cum eram poate fiecare dintre noi, la 17 ani. Enervandu-i pe toti, neintelesi de nimeni, dar crezand ca intelegem universul. Vrand se evadam. Geniali si derizorii.

Then one night in desperation, the young man breaks away

He buys a gun

Steals a car

Tries to run, but he doesn't get far

Frumusete desperata. Umor desperat. Si multa tandrete. Cine isi mai aduce aminte cum era la 17 ani, sau vrea sa isi aduca aminte, sa il vada neaparat.

(German and Nordic Cinema)

The Eternal Embrace

Archaeologists in Italy have discovered a couple buried 5,000 to 6,000 years ago, hugging each other (yahoo! news). Almost certainly the two were a man and a woman, and they died very young, as their teeth were mostly intact and not worn down.
Are we in the presence of the first love story ever known? Anyway, this is a message from those distant period of time, telling us that love was always the same and it will remain the same as long as humans are on Earth.

Credinţă şi Cultură - Citindu-l pe H. Richard Niebuhr

(Click here for the English version)

Nu stiam nimic despre Niebuhr. Am aflat despre el citind ca daca vrei sa iti formezi spiritul ar trebui sa incepi prin a studia o limba clasica (latina sau greaca, la alegere se pare), iar daca vrei sa capeti o larga perspectiva religioasa, deasupra oricarei inchistari dogmatice, a oricarui provincialism, ar trebui sa il citesti pe Niebuhr.

De fapt sunt doi frati Niebuhr, si amandoi au fost mari teologi. Au trait in secolul trecut, in America, au apartinut bisericii prezbiteriene, Reinhold Niebuhr a fost cel mai celebru dintre ei - eu am inceput insa cumparand o carte a celuilalt frate, H. Richard Niebuhr - pentru simplul motiv (care poate parea meschin) ca era mult mai ieftina decat celelalte. Nu am regretat, si este una din cele mai importante carti de teologie pe care le-am citit.

Christ and Culture - se poate insa vorbi prin extensie de Credinta si Cultura. Care este raportul dintre credinta si cultura?

Niebuhr distinge patru tipuri (sigur ca nimeni nu poate fi incadrat exclusiv intr-unul din tipuri):

1. Credinta impotriva Culturii (Tolstoi) - credinta neaga cultura -trebuie sa alegi - riscul acestui tip de credinta, observa Niebuhr, este acela ca negarea culturii conduce la negarea lumii, deci la negarea Creatiei lui Dumnezeu - pe de alta parte negarea culturii este tot un fenomen de cultura, ceea ce conduce la paradox

2. Credinta incadrata in cultura (Jefferson, Renan) - credinta este socotita un fenomen al culturii, este explicata prin fapte de cultura, este rationalizata - si sigur ca se ajunge la negarea credintei de catre cultura - din credinta ramane numai ceea ce poate fi explicat prin cultura

3. Credinta in acord cu Cultura (Sf. Thomas Aquinatul) - credinta si cultura nu se neaga una pe cealalta (cum e cazul 2) - ele traiesc in acord si se sprijina una pe cealalta - exista domeniul relevat, care apartine credintei

4. Credinta si Cultura in raporturi de paradox (Luther, Kierkegaard) -credinta si cultura nu se neaga una pe alta (cum e cazul 1) dar orice manifestare in afara credintei (inclusiv indatoririle religioase, inclusiv faptele bune) sunt de fapt in contradictie cu credinta - toate (inclusiv cele religioase) sunt fapte de cultura (in sens larg, bine inteles) si ca atare sunt straine de divinitate, apartin lumii, sunt de fapt inchinare la idoli - credinciosului ii ramane sa recunoasca acest paradox tragic, sa isi dea seama ca se poate mantui numai prin credinta, continuind sa isi traisca viata in lume, deci in cultura, deci in paradox fata de credinta - el nu poate scapa de idoli, de pacat, de cultura - pentru ca trebuie sa traiasca -dar daca isi da seama, se va mantui prin credinta

5. Credinta ca forta transformatoare a Culturii (Calvin) - credinta ca misiune de a transforma cultura si de a o aduce spre divinitate.

Citez putin din cuvantul inainte, al lui Martin E. Marty: Augustin ne-a lasat cele doua cetati, Pascal ni l-a lasat pe Dumnezeul lui Abraham, Isaac si Iacob, Kierkegaard ni l-a adus pe Either/Or - ei ne-au slefuit arhetipurile. In sec. XX avem I and Thou a lui Buber, Natura si Destinul Omului a lui Reinhold Niebuhr, Cristos si Cultura a lui H. Richard Niebuhr.

Am incercat sa citesc Natura si Destinul Omului, am imprumutat-o dela biblioteca, dar nu eram in the mood - a trebuit sa o duc inapoi. Dar Cristos si Cultura am citit-o pe nerasuflate - pasionat si de notitele facute de un cititor anterior, care era chinez si nota pe marginea paginii ba cu grafie latina in engleza, ba cu hieroglife in chineza.

Cartile marilor teologi ortodocsi ai sec XX (Schmeman, Lossky, Evdokimov, si nu numai ei) le consider extraordinare si as putea sa vorbesc zile si nopti intregi despre rigoarea lor si despre frumusetea ortodoxiei - cartea lui Niebuhr este altceva - aduce alta perspectiva - si este si ea foarte necesara. Poate intr-adevar trebuie inceput cu ea, pentru ca apoi sa poti avansa senin si echilibrat, eliberat de ingustimi parohiale, prin cartile care iti explica religia ta, in cazul meu ortodoxia.

(Niebuhr)